Hypocratice 2

Hypocratice 2


Cineva mă întreabă de ce poeziile mele sunt triste, de ce nu văd luminița, etc. Eu văd două luminițe – doi ochi care mă iubesc.
Pe mine amurgul mă învăluie ca o mătase străvezie, eu simt nevoia să sfâșii acest văl și să te iubesc, femeie cu o lacrimă în ochi.
Unora le vorbește un scorpion, mai bine i-ar înțepa.
Iubirea este ca și credința – quia absurdum est.
Un vers mai vesel – amorul e-un copil pribeag. Și Carmen a fost ucisă.
Există oameni care nu au iubit niciodată? Există. Trăiesc mult.
Dacă fericirea și nefericirea sunt în noi, afară ce se află? Fericirile și nefericirile celorlalți. Astfel umblăm , Abeli și Caini totodată.
A încerca să înțelegi un om înseamnă a-l desconsidera. În fiecare există o taină de care nici individul nu este pe deplin conștient.
Uneori mă scufund într-un ocean de iubire ca într-o femeie gigantică. Apoi mă trezesc, scoică pe nisip, fără carne.
În momentul în care ești pe deplin fericit, poți să te lași de scris.
În scris, ca și în dragoste contează speranța. Cuvântul realizare este letal.
Cea mai proastă combinație – mămăligă și caviar. Dar se întâmplă.
Interiorul este nebun, exteriorul e cumsecade.
Există uși pe care nu a intrat nimeni?
Între pistol și țintă, spațiul e vinovat.

BORIS MARIAN