Marele Pohem

Marele Pohem – Mukles, capcane

La Copacabana se întind capcane, castelul străvechi, perechi și perechi, coaste de mamut, ne iubim în dud. Lună sângerie, pământul ne știe, la reanimare ține-o lumânare. Saltimbancul e la Edikule, muzică-n bistrou tocmai la Jibou, viața – un miș-maș, te țuc mintenaș, dar de fantomă fuge și-o Gorgonă. Pe Rue Ravignan fuge un golan, Max Jacob pe site-uri, zadarnice raiduri, toți vorbim din suflet, numai eu șed, mukles! La Chateroux mă visam, la castel, cu Germaine, cu Michel, cu Jacques Brel, aud strigătul mamei în somn, din pernă se nalță un dom, tatăl meu este azi un cocor, eu mă legăn de clopot, de-un nor, mă întreabă amicii, ce crezi? Da, eu cred ce visez, mukles. Dumnezeu este sus, orb și surd, pe părinți mai des îi aud, pe iubitele mele ce trec, ucigându-mă-n ritul aztec. Hai să ne iubim pe năsucul fin, apoi doar pe buze, apoi pe sub bluze, apoi în turniruri, iubirile-n șiruri, iar la urmă iar să mă laud, stegar. Îmi intră ghiocei în cap, ai naibii. Mă bâzâie un tăun. Soldații murmură.
Dați-mi poezie adevărată, nervoasă ca un cal nărăvaș. Cineva înalță brațele ca un candelabru. Cineva îmi spune – mai așteaptă cu dragostea, o să vină. Așa așteptăm și cutremurul. Nu vine, al naibii, mukles. Măi, tu ai cenușă în cap. Există și simțuri mai mici. Mă-nclin dulce ca o vișină de compot. Uneori, poeziile tremură goale. Le iubim. Eu nu voi fi ceea ce sunt și nici nu sunt ceea ce am fost. Sânii ca două lacrimi, dinții, lupi în noapte. Am impresia că ne vom naște din nou. Un regat vesel ne așteaptă. Lasă-mă să-ți culeg cu buzele petala de pe umăr, o fi urma unei aripi? Pe jumătate nebun, pe jumătate gol, el alerga pe străzi în căutarea unui coșciug. Unde fugi? L-a întrebat o fecioară și l-a luat cu ea acasă. Arde patul, strigă cei doi îndrăgostiți. Pompierii au venit, ca de obicei, prea târziu. Focul făcuse copii.
Luptăm cu arme albe, cu brațele, cu pieptul, cu ce avem, victoria se știe. Poarta Raiului este închisă, cheia este la mine. Ca să mă-mbăt a trebuit să sorb multe gări, trenuri de noapte,chiar și sârmă ghimpată. Ce o fi visând un câine? Aș fi vrut să fiu câine, pisică, șarpe, porumbel, le invidiez somnul. Ura din dragoste nu este ură sau nu a fost dragoste. Mă gândeam la cineva cu nume de cuțit.
Când se aduc bucatele, se descoperă că este trupul meu tranșat. Vinul se retrage, speriat, în butoaie. Ce poate fi mai nedrept decât o călugăriță biciuită în văzul lumii? De necaz,inima se duce în codru cu o caleașcă plină cu sânge. Dar ce luminos râdeam împreună?
BORIS MARIAN