Apoteoza

Apoteoza

Citesc versurile profesorului
în întuneric,
ele strălucesc ca niște ochi de pisică,
ca țigările unor puști sub scară,
ca părul ielelor electrizat sub ramuri,
ca nucleele sub microscop,
ca urechile doamnelor la teatru,
ca submarinele ieșite din adâncuri,
aprind lumina și totul se risipește,
în fața mea stă mut - profesorul
************************
Numai copacilor morți le place focul,
spunea profesorul îngrijorat,
cineva  se uită la cer și deschise o umbrelă înflorată,
un gând mărunt poate fi grădinar pentru întreaga lume,
cine ar putea reteza norii?
Profesorul luă o afină între dinți
și o strivi încet, auzeam geamătul mic al boabei,
apoi eliberarea din chinga circulară,
sângele ei de pui de balaur,
năvălind printre dinții puternici ai profesorului,
un fulger lovi conform celor spuse
un vârf uscat de copac
și focul ne lumină ca pe niște vase vechi de aramă.
************************************
Înainte de a muri sau de a pleca definitv
de la catedră, sufletul se îmbrățișează
cu trupuil ca doi amanți, șopti profesorul
în stația tramvaiului trist care se apropia.
Ia-mi și mie un bilet, te rog, am avut și eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineți cu aer rece și iarbă curată
au trecut peste noi de când orașul  Ur nu mai este?
Îl întrebă pe profesor un cetățean care nu știa bine stațiile.
Nu le-am numărat, murmură el, Doamne, ce vorbiți?
Parcă nu ați fi Dumneavoastră.
I-am scuturat brațul, el s-a lăsat moale
și atunci am observat că numai mâneca și haina
erau ale lui, restul - o gravă confuzie.
Profesorul alerga pe lângă tramvaiul trist
și nu putea să urce.
BORIS MARIAN