Ești aspră cu tine

Ești  aspră cu tine, ajungi și la astre?

Tu nu aveai aripi, ca oricare om.

Cum s-au frânt ele, când  omul doar umblă?

Învață ce-i umbletul de la țestoase,

doar ele cunosc  poemul de secole.

Ah, neputința de-a-ntoarce trecutul,

precum Prometeu  ce regretă azi focul,

cu veșnicia am un contract,

 citește-l , vei înțelege mai mult.

Nu eu l-am scris,  eu cred în Absurd.

Absurdul e însuși  Cel Unic, Puternic,

nu căuta  în abis  mângâiere,

nu căuta oglinzile mute,

poeții știu să vorbească oriunde,

chiar și în moarte, deși ea nici nu este.

Zâmbești,  ce e zâmbetul?

O rază firavă. Pierdută pe veci,

Pe veci adorată. Astfel să te vezi,

Poezia nu minte.

BORIS MARIAN