Cine-i?

Cine-i?
O șosetă albă, una neagră,
Vârfurile pantofilor aduse-n unghi,
avea ochelari, evident,
citea o carte despre ghivent,
avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop,
nu avea eclat, dar scria, dar dirija,
„Liliacul” compus de babacul.
N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza,
Era duce de Braganza,
Între Vucovar și Dubăsari
Era armăsar.

Adorm în troleibuz, visez,
Cum urc marmoreene trepte,
Castelul mă așteaptă, vienez,
Iar îl las să mă aștepte,
Sunt plin de decorații, Feldmarschal,
Arunc în jur priviri intimidante,
Dar o brunetă râde pe sub voal,
Îmi spune – rațiune, mergi andante,
și sus abia respir, încovoiat,
privesc la tronul gol, în catifele,
cobor la popa nan, doar am visat
că sunt în lumea ipocritelor livrele.

Cînd zbor cu avionul, vine un înger,
Îmi oferă un compot de iluzii,
vecina de pe șezlong nu mă recunoaște,
deși mi-a fost iubită fidelă,
avionul zboară în direcție inversă,
dinspre cer spre pământ,
abia aștept să dau un telefon,
„Ajungem în câteva secunde”,
Strigă pilotul Scaraoțki,
Stewardeza nefertiti,
Îmi dă o bomboană
Cu gust de varză murată,
”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina,
e galbenă a șofranul,
apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.

BORIS MARIAN