Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul
Ca dintr-o pasăre în zbor,
Un strigăt e-o sămânță-n cer,
De sus curg lanuri sângerii,
Iar pe pământ atâtea ruguri ard,
Atâția miei ce în zadar
Se roagă pentru milă,
În timp ce frigul cade ca o ghilotină
Peste grumazul florilor târzii.

Corabia a naufragiat de multe ori,
O nucă, poate-un om la reanimare,
Pe ducă sunt eroii,
Corabia coboară pe un singur drum,
Pe verticală.

E prea târziu să-ndrepți ceva,
Nu-i prea târziu să uiți
Se moare-n cărți, la cinema,
Iar unii mor desculți.
Ne-amestecăm cu viermi, furnici,
Cu frunze, pene gri,
E prea târziu să fiu aici,
E timp pentru a muri.
Prin scris nici nu trăiești, nu mori,
Dar te înalți de-atâtea ori.

Vorbele mele peste țări și mări,
Cum trenurile trec prin gări,
Cum păsările-n nori dispar,
Cum inima îmi bate rar,
Cum nu știu nici acum ce-a fost.
Cum nici viitorul n-are rost.
Și totuși noi trăim, iubim,
și totuși îngerii ne vin,
acest poem e-un strigăt mut,
din est în vest, din nord în sud,
un strigăt ce nu moare-n morți.
Bastilii cad, Înalte Porți.

BORIS MARIAN