Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni,
Clipele erau rafale de mitralieră,
Amintirea, astăzi, este un monument tăcut,
Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?

Cel care plânge, cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste o groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc,
Nu au liniște, lacrimi de piatră,
Asprul pământ, fără glas se ridică statuia,
Ani și ani, dar nimeni n-o vede,
Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred.

Copiii au desenat, au putut desena,
Un fel de a glumi cu moartea,
Cum numai copiii pot glumi,
Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe,
Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer,
Nori albi, zâmbind ștrengărește,
Dar pe pământ nu vor reveni niciodată.

Chiar dacă scapi,
Chiar dacă vei povesti,
Nimeni nu te va crede,
Spuneau pietrele din pavajul
Careului de execuție


BORIS MARIAN