Șalul

Șalul


Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare,
Pe când bunica mea mergea la sărbătoare,
Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni,
Mari diplomați umblau în mâini,
Poeții erau regii, printre pictori
Erau Dali, Picasso, Brauner Victor,
Priveau de la nălțime, din Empire,
Făceau volute, curcubeie-n aer,
Iar harul poposea prin ateliere,
Cu Hemingway puteai să bei o bere,
Un înger blând venea în fiecare noapte,
Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.

BORIS MARIAN

Pantofii negri

Pantofii negri

Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ,
Unii vor spune că este o glumă proastă,
Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte
Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri,
Am coborât într-un cavou și am început plimbarea,
cineva m-a cam beștelit, așa e lumea,
altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort?
La colțul unei alei se discuta despre a treia cale,
Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica
Molcom cum este cu fericirea poporului,
A apărut Hitler, l-a tras de mânecă,
aveau ceva de pus la punct, să nu audă
bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit,
democrația este ceva inevitabil, zicea,
noroc că morții nu prea simt foamea,
nici case nu cer, cu salariile au răbdare,
de pensie nici nu poate fi vorba,
iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă,
se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea,
nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția,
am ieșit, mi-am scos pantofii negri
și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras
o dușcă de whisky, ai dracului politicieni,
nici sub pământ nu te lasă în pace.

Boris Marian

Iarna

Iarna


Iarna pare centrul luminii,
Urcă pe geam nervurile reci,
Uitarea se-așează, vin și străinii,
Vin sărind peste ziduri, poteci,
Liberi mor la nălțime cocorii,
Aripa lor este inima ta,
Lasă uitarea să sfarme norii,
lasă clepsidra să curgă în ea,
numai tu, chip fără nume,
tot mai revii, nu vrei să pleci,
iarna , coroană, albă minune,
iar pe geam – nervurile reci.

BORIS MARIAN

Și voi trăi

Și voi trăi


Motto- Și voi trăi în adâncă smerenie,
Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare
Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom.

Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit,
Iar soarele-i călâu și neguros,
Nu știm că-n toate traiul e finit,
Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros.
Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi,
Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim,
Citiți poemele lui Edgar Masters Lee
Sau mergeți la Săpânța-n țintirim.
Noi coborâm în marele Maelstrom,
Din domn în domn, din om în om.

BORIS MARIAN

În profil

În profil


Poetului Iacob S.

Tu știi ce este un poem?
Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie.
Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger.
Dar poate fi chiar luna de pe cer,
De care nimeni nu are nevoie.
Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este,
Deși zboară, nu este doar prieten drag,
El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă
Sau cu teamă, o rugă înaintea morții?
Un fir de aur după ani de trudă în zadar,
O pâine ce aduce alinare celui flămând,
E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi?
Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard
Fără de urmă pe un cer prea luminos,
Dar tu știi bine ce este poemul,
De-aceea mă retrag și mor puțin.

BORIS MARIAN

Spectacol în aer liber

Spectacol în aer liber


Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua.
Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați.
Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu, oceanul este moartea.
Cu un ram de măslin poți ucide un om.
Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă.
Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei.
De ce ne amintim la sărbători de morți?
Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă.
Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități.
Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri,
așa suntem noi, generațiile.
Cultul muncii brute este un cult sălbatic.
În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei.
Târguieli și tânguiri, două lumi.
Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente,
Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte.
Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică.
Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.

BORIS MARIAN

Metaforele

Metaforele, precum florile


Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore.
Când metafora devine scop în sine, emoția scade.
Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă.
Arta este nemiloasă.
Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție
cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide.
Cel mai rău critic este gustul comun.
Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă.
Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea.
Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă.
Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează.
Disperarea nu are capăt.
Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate.
Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen.
Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele.
Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine.
Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.

Boris Marian

Falsa Atlantidă

Falsa Atlantidă


Falsa Atlantidă, o aguridă,
Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii,
Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte,
oamenii sunt străini din naștere,
nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei?
Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele.
Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul.
Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți.
Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul.
Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat.
Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm.
Nimic nu se pierde, decât viața.
Între două oglinzi nu te mai poți vedea.
Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii.
Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic.
Cum a trecut timpul, spuse furnica.
Ții minte Atlantida noastră?

BORIS MARIAN

Scarabeul de aur

Scarabeul de aur


Prietenul cel mai bun m-a suspendat,
Sunt scarabeul de aur în așteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși,
Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră
Numai și numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.

Boris Marian

Evadare

Evadare


Lui Andrei Codrescu

Copilăria mea stă furișată
În piețele dispărute ale orașului,
Năluci de mult uitate mă vizitează,
Am ascultat limbile pământului,
Germana, rusa, româna,
Am înțeles că toate păsările au dreptul
Să zboare, dar nici un drept nu este garantat,
Un singur moment desparte viața de moarte,
Un moment pe care nu oricine îl înțelege,
Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă,
Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă,
Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic,
Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur,
Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici,
Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul,
Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul,
Am înotat în Marea Sargasselor,
Aceleași stele, aceiași oameni,
Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.

BORIS MARIAN

Mitologicală

Mitologicală


Moartea ne leagă și ne dezleagă,
Unii rămân într-o singură doagă,
Dragostea noastră crește, descrește,
Sufletul zboară în stele, în peșteri.
Eu evadez, el evadează,
Scriu acest gând luminat de o rază,
Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele mi-au descântat,
duc la păscut poemele mele
să mi le tundă Domnul pe ele,
lâna să fie de aur, s-o caute
argonauții și să mi-o laude,
astfel poetul fără să știe
intră direct în mitologie.


Boris Marian

Exilul cuvântului

Exilul cuvântului


E
(proză poetică)

Lui Andre Neher, acest compendiu


Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului,
Creațiunea înseamnă tăcere,
Supunerea celui nesupus,
Zicere fără contrazicere,
Emergența tăcerii,
tăcerea în aventură,
iubitele mele, Ruth și Esthera,
Iosif cel vândut ca sclav,
Complotul nereușit al lui Iov,
Autoînvinovățirea ca formă de lașitate,
Culorile vidului,
Tăcere nocturnă-tăcere mortală,
Les fleurs du mal,
Misiune și promisiune goală,
Dialog fals și un duet lamentabil,
Culegătorul snopilor uitați,
Cuvântul spus în pianissimo,
Purtătorul neantului,
Fraternitatea fratricidă,
O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului,
Violența tăcerii,
Cuvântul ce astupă adevărul,
O a treia dimensiune – lăcomia,
Dumnezeu își asumă toate riscurile
Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită,
Istoria ca improvizație,
A spera înseamnă a te sacrifica,
Iona, bufonul tragic,
Vorbele de prisos produc ravagii,
Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului,
Poți spune DA tăcerii?
Obscenitatea viitorului,
Vorba cioplește existența,
Iluzia non-violenței,
Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu,
Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri,
Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea,
Riscurile Genezei și Exodului,
Posibilul corectează realitatea,
Multe altele, nespuse.

Pt. conf. Boris Marian

Rezumeu

Rezumeu


Din amintiri tăcute,
Din maronii cucute,
Pornim în pași prea mici
Spre Greenwich.
Căutări, căutări pe alte mări,
Zăpezi topite în amiezi,
Un dram de minte, Doamne, dă-mi,
Cu ochii muți cum e la struți,
Ucidem versuri și eresuri,
Petrecem iarna –n Viena gri,
Unde imperiul se sfârși.
Stau într-o salcie, privesc
Cum trece-n ritm împărătesc
Un ofițer stresat de glonț,
Ninive – pasăre cu clonț,
Ea-și curăță în rana mea
Ce a mâncat la cherhana,
Iar dincolo umbrele trec
Printr-un contrast, un turc și-un grec.
Altă iubire noi căutăm
În orășelul North-Helăm.

BORIS MARIAN

În mine

În mine


În mine intră toate gudroanele,
Morții nu visează că vor reînvia,
Dar ceva există ca o floare- ghiocel,
Ceva renaște din aer, din cuvânt,
Am o mare încredere în revenirea păsărilor,
Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă,
Maharalul din Praga mă însoțește,
Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil,
De când cu cibernetica nimic nu este sigur,
Undeva locuiește un ins identic cu mine,
Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă,
Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria,
Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă,
Voi elibera o furnică de exploatare,
Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri,
Damnatio, strigă un caporal în izmene,
Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.

BORIS MARIAN

Izgonit

Izgonit


Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp,
Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb,
Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori,
Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori .
Am avut o iubire, o am și acum,
Mi se spune, mai bine cată de drum,
Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți
Ori ca omul lui Kafka fără de sorți,
M-am jucat cu comete și meteori,
Mi se spune, prietene-i timpul să mori,
Iese-un gâde îmi taie capul pe loc,
Capul vorbește cu limbă de foc.

BORIS MARIAN

Scamatorul

Scamatorul

Era-n Lublin un scamator,
Ce se scula mereu în zori,
Ne oferea minuni, dar cum
Să crezi azi în minuni?
El fericit, noi - acri, surzi,
c-așa e omul, ca un sturz,
stă drept, gândește strâmb, speriat,
pământul pare plat.
Un cabalist trecea vârtej,
Era din cei mai cei viteji,
el circula prin Manhattan.
n-avea un ban.
Mai știu un Ghimpe, cam netot,
Un papagal prea roșu-n bot,
groparii-l așteptau cu drag,
el a murit în larg.
Cucurigu, strigau în rai
Franz Kafka și cu Georges Batailles,
Le sunt nepot și mă irit
Că nu i-ați auzit.
Acum, cu gluma las-o jos,
Zăpada e un dar prețios,
De n-ai almazuri sau bijou,
De nu vânezi căprițe-gnu,
Ești un nimic, tu poți să scrii
Romane lungi și poezii,
Totuna e, că undeva
Noi ne vom saluta.

BORIS MARIAN

Judecătorul

[Introduceți aici titlul publicării]


Judecătorul

O stradă și-o bragă, albitură, alviță,
Viță de vie, viță de moarte,
Intrăm în subiect ca în brânză,
Să trăiți domn Judecător.
Vai, jerbele, de ce strigau gâștele?
Nu vă abateți de la subiect.
Voiau să-și ceară iertare,
Ce, cum ? Vorbiți mai tare.
Te tai, șuieră martorul,
Dispari într-o clipită,
Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac.
Ne mai iubim, totuși.
Ca și cum ai avea două logodnice.
Ce, e rușine? Percheziționați-l.
Polița era falsă, domn Judecător.
Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine?
Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care
Îl credeam mort, ei și?
Încercam și eu să mă mir.
Încercam să mă trezesc.
Voiam să-i întind mâna,
el nu voia, apoi, brusc
mi-a strâns brațul cu o forță herculeană,
m-a târât pe străzi lăturalnice,
se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi,
prostituate bolnave și grave,
m-am trezit pe cearșaful ud,
soarele mă pișca de nas,
afară lătra sănătos un câine,
cafeaua e gata, domn Judecător.

BORIS MARIAN

Prins

Prins într-o plasă rară



Prins într-o plasă rară
De păianjen prietenos,
Încerc să scap de propriile vicii,
Victoria este dincolo de final,
Ce să mai pot ierta?
Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății,
Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ,
Nu-i mântuire pe pământ,
Dar nu suntem singuri, nu,
Vom ieși din fluviul Timpului,
Fără regrete, am făcut mai mult decât speram,
Abia mă întremez după visul din noaptea trecută,
Metafora, strigă un trecător, unde este ea?
Eu sunt metafora, parametafora,
pentru că forez în mine ,
îmi place să vorbesc cu tine,
ceilalți nu știu nimic.
Deh, urmașii…

BORIS MARIAN

Prezență ciudată

Prezență ciudată


Gram de neliniște, o, Cabala,
Cine te știe, moarte nu are,
Nu scriu plăcut, nu fug după ciute,
Metafora vine ca ursul flămând.

Gura ei aștepta sărutul,
Lacrimile – o chemare a fericirii,
Inima ei se zbătea încă,
Prinsă în plasa copilăriei.
Totul a fost curmat de un glonț,
De o ardere intensă,
De mult trupul ei zace inutil, în pământ,
Sufletul ei este departe,
Mâna care a ținut pistolul,
Scrie azi despre trecut,
Uită istoria fetei moarte.

Memoria nu face zgomot,
Ca și morții,
Memoria – fiică a Luminii,
Morții noștri - țesături fine de lumină.

BORIS MARIAN

Întrebările

Întrebările


Mergeam pe un coridor,
Împăcat cu finalul,
Râdea o paiață, acolo, în poartă,
Ești trist? Mă-ntreabă moartea,
Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață
și-atât.

Cădeau frunze din Copacul Vieții,
Umbrele creșteau,
Unde erai, Daniel, unde erai?
Gurile celor ce cântau
Au fost astupate cu pământ,
Tu unde erai, Daniel?

Alături arde o lumânare,
Cu capetele ninse de ani, ei studiază,
Barba le ajunge la brâu,
Ei studiază cărțile vechi,
Străjuiesc Timpul să nu treacă,
Străjuiesc adevărul, dar care?
Fără barbă ar semăna cu niște copii,
Ochii lor privesc înlăuntru,
Pentru ca noi să privim. Încotro?

Nu te teme, și-a spus,
Vântul sorbea din căldura trupului său,
Nu te teme, și-a spus,
Vântul aluneca peste trupul
Sfârtecat de gloanțe.
Nu te teme, și-a spus,
Tremura ca o stea tot mai înaltă,
Deasupra pământului.

BORIS MARIAN

poți cere iubire?

Poți cere iubire?

Cel care plânge,
Cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste
O groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se nalță,
Se caută, se găsesc,
Nu au liniște,
Lacrimi de piatră.

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață,
Eu am auzit ultimul lor strigăt,
Eu am văzut cum se nălța fumul,
Am auzit cum se îmchideau ușile,
Fumul era ultimul lor cuvânt,
Ultimul sărut, o literă,
Un semn pe un cer de lut.

Poți cere lumii iubire?
Poți cere orice,
Iubirea se-mparte
În iubiri mai mici, tot mai mici,
Până ce te trezești în palmă
Cu un dram de ură,
O scuturi, nu scapi de ea,
Iartă-mă, Doamne.

Boris Marian

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni,
Clipele erau rafale de mitralieră,
Amintirea, astăzi, este un monument tăcut,
Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?

Cel care plânge, cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste o groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc,
Nu au liniște, lacrimi de piatră,
Asprul pământ, fără glas se ridică statuia,
Ani și ani, dar nimeni n-o vede,
Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred.

Copiii au desenat, au putut desena,
Un fel de a glumi cu moartea,
Cum numai copiii pot glumi,
Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe,
Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer,
Nori albi, zâmbind ștrengărește,
Dar pe pământ nu vor reveni niciodată.

Chiar dacă scapi,
Chiar dacă vei povesti,
Nimeni nu te va crede,
Spuneau pietrele din pavajul
Careului de execuție


BORIS MARIAN

Poemul Lautrec

Poemul Lautrec






Piciorul sus, aburi, alcool,

Puțin mărunt, gigant de-alcov,

Boemul trist, alt paradis.

În artă nu poți fi Nimic,

Mai bine zeu, decât mulți conți,

Un Dumnezeu de patru coți,

El a iubit pe cel căzut,

A ridicat în slăvi pe slut,

Mai bun ca el n-am prea văzut,

Poate că eu as fi trecut

Nepăsător, cum suntem toți,

O omenire de netoți,

Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț.

O lume râde, alții plâng,

Fără speranță, ochiul stâng

e-nvinețit de un amic,

în artă nu poți fi NIMIC.

Iar dragostea, pâș-pâș umbla

În patru labe, o cățea,

Toulouse-Lautrec ești un gigant

Într-un viitor rămas vacant.





Boris Marian

Unu

Unu-nseamnă doi
I.
Nefericirea nu poate fi cactus,
Cum fericirea nu este un crin,
Abia deasupra norilor, înaltul
Ne spune ce-i mărunt sau e divin.
Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia,
Poate că sufletul e uneori pustiu
și totuși noi simțim văpaia,
cu Dumnezeul viu.
Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare,
Pedeapsa și iertarea sunt în noi ,
În urma noastră, asemănătoare,
Este ființa, unu-nseamnă doi.

II.
În spatele zidului era o comoară,
Zidul dăinuia de o mie de ani,
șopârlele ajunseseră la a mia generație,
viermii nu puteau să pătrundă
prin metal.
Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul,
Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara,
Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului.
Zidul era până la cer.
Numai un orb putea să facă lucrarea.
Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni.
III.
Pe câine îl chema Riabcik,
Venea din ținutul Riabland.
Avea ochii roșii, era slab ca un deținut,
Dar fericit când nu primea picioare în coaste.
Culcușul său era în peștera walkiriilor.
În tinerețe a fost duce.
Mai era acolo o femeie, Frosa,
Care-l hrănea cu jăratic.
Câinele căra găleata la râu,
Răul era de foc, Riabcik l-a traversat,
A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă.
Catedrala San Pietro î privea cu milă,
Prietenul său bun era Romulus,
Amândoi sufereau de jigodie.
Astfel s-a născut o rasă.
IV.
An de an, capul meu
Se înclină mai adânc
În fața celor morți,
În fața celor uciși,
Alături de cel care am fost
Jelește cel care sunt astăzi,
Mai gânditor, mai înțelegător,
Umbrele se tânguie,
Așteaptă să le chem pe nume,
O melodie tristă e amintirea lor,
Dement îmi apare trecutul,
Îmi cereți să-l privesc umilit?

V.
Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare,
O frunză a declarat că este poet,
Un broscoi a devenit cel mai mare,
O vrabie rănită nu l-a trădat.
Orice client are ochi de înger.
Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor.
Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă.
Lăsați stelele, au ele alte griji.
Pietrele ne roagă să nu le lovim.
Covoarele ne duc dorul.
Obosit, mă descompun în puf.
Toate păpușile mor într-o zi.
VI.
Înainte de a adormi, apuc să văd
Cum leii sfâșie o girafă,
Cum le sclipesc ochii răi,
Cum se mânjesc cu sângele girafei,
Care se prăbușește de pe catalige ,
Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei,
m-am trezit, au trecut câteva veacuri,
în față dansa o rază violetă,
îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat
de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet. BORIS MARIAN

Cine-i?

Cine-i?
O șosetă albă, una neagră,
Vârfurile pantofilor aduse-n unghi,
avea ochelari, evident,
citea o carte despre ghivent,
avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop,
nu avea eclat, dar scria, dar dirija,
„Liliacul” compus de babacul.
N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza,
Era duce de Braganza,
Între Vucovar și Dubăsari
Era armăsar.

Adorm în troleibuz, visez,
Cum urc marmoreene trepte,
Castelul mă așteaptă, vienez,
Iar îl las să mă aștepte,
Sunt plin de decorații, Feldmarschal,
Arunc în jur priviri intimidante,
Dar o brunetă râde pe sub voal,
Îmi spune – rațiune, mergi andante,
și sus abia respir, încovoiat,
privesc la tronul gol, în catifele,
cobor la popa nan, doar am visat
că sunt în lumea ipocritelor livrele.

Cînd zbor cu avionul, vine un înger,
Îmi oferă un compot de iluzii,
vecina de pe șezlong nu mă recunoaște,
deși mi-a fost iubită fidelă,
avionul zboară în direcție inversă,
dinspre cer spre pământ,
abia aștept să dau un telefon,
„Ajungem în câteva secunde”,
Strigă pilotul Scaraoțki,
Stewardeza nefertiti,
Îmi dă o bomboană
Cu gust de varză murată,
”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina,
e galbenă a șofranul,
apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.

BORIS MARIAN

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul
Ca dintr-o pasăre în zbor,
Un strigăt e-o sămânță-n cer,
De sus curg lanuri sângerii,
Iar pe pământ atâtea ruguri ard,
Atâția miei ce în zadar
Se roagă pentru milă,
În timp ce frigul cade ca o ghilotină
Peste grumazul florilor târzii.

Corabia a naufragiat de multe ori,
O nucă, poate-un om la reanimare,
Pe ducă sunt eroii,
Corabia coboară pe un singur drum,
Pe verticală.

E prea târziu să-ndrepți ceva,
Nu-i prea târziu să uiți
Se moare-n cărți, la cinema,
Iar unii mor desculți.
Ne-amestecăm cu viermi, furnici,
Cu frunze, pene gri,
E prea târziu să fiu aici,
E timp pentru a muri.
Prin scris nici nu trăiești, nu mori,
Dar te înalți de-atâtea ori.

Vorbele mele peste țări și mări,
Cum trenurile trec prin gări,
Cum păsările-n nori dispar,
Cum inima îmi bate rar,
Cum nu știu nici acum ce-a fost.
Cum nici viitorul n-are rost.
Și totuși noi trăim, iubim,
și totuși îngerii ne vin,
acest poem e-un strigăt mut,
din est în vest, din nord în sud,
un strigăt ce nu moare-n morți.
Bastilii cad, Înalte Porți.

BORIS MARIAN

E frig

E frig și azi e ziua mea

E frig și azi e ziua mea,
Dar ce contează pentru o vecie?
Simt că prietenii-s aproape,
Eu încă pot să cred în prietenie.

Bătrân naiv, sentimental
Am dăruit poeme
Mai limpezi decât un cristal,
mi-ați fost și-mi sunteți gemeni.
Am întâlnit în drum iubiri,
Dar n-am trădat Iubirea,
Unii au fost frați, alții vampiri,
Să-i judec, nu mi-e firea.
Poetul moare nescriind
și necitit el moare,
ca orice om privesc cu jind
la tot ce mă-nconjoară,
milioane scriu, milioane mor,
din ceruri cad și stele,
m-am dăruit poemelor,
mă regăsesc în ele.

Un cer fără de margini port în suflet,
Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe
Merg clipele pe drumul înspre moarte,
Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte,
Durere și trădare, curg fluviile-n ocean,
Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam,
Speranța nemuririi, iubirile trupești,
În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.

BORIS MARIAN

O pasăre uriașă

O pasăre uriașă
Confratelui Bradoski

O pasăre uriașă cu aripi lungi
s-a așezat pe gândurile mele,
de-o parte și de alta,
stăm la taifas,
îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată,
e pasărea ce zămislește viață.
ea zămislește viață,
ea are străluciri albastre,
în timp ce noi
purtăm orice și locuim oriunde,
ea este visul din copilărie
și speranță
de-a lungul unei treceri fără vise.

BORIS MARIAN

Miroase a cuișoare

Miroase a cuișoare

Miroase a cuișoare și șofran,
A chimen și-a cadavre de albine,
Miroase a haina mortului de-un an,
Dar poposește damful de smochine.
Cum bate toace-n fierul ruginit,
Cum se ridică morții și se roagă,
Acolo, sub un dud noi ne-am iubit,
Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă.
Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț,
Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii,
Iar anii trec plutind în danț,
se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.

BORIS MARIAN

Crez

Crez

Eu am gândit pe Dumnezeul Unic,
Fără de chip și fără loc,
Am cunoscut războiul punic,
În Evul Mediu am trecut prin foc,
Am fost mereu un Celălalt, alături,
Iar viitorul l-am gândit precum
Un splendid răsărit în văluri
Peste deșertul Karakum,
Eu am crezut mai mult în mângâiere
și mai puțin în ritualul fals,
cuvintele mi-am plâns în grea tăcere,
apoi s-au înălțat în pas de vals,
am văzut Glasul, drumul și pustiul,
nimic nu-i mort, când știi ce-nseamnă viul,
m-am înălțat să te privesc, miracol,
Iubire, veșnicul oracol.

BORIS MARIAN