Junglă sentimentală

Junglă sentimentală
Mă cuprinzi cu ochii, cu brațele, cu vorbele tale șoptite, mă scufund în iubirea ta ca într-o magmă mai blândă decât laptele mamei, mâine voi fi altul, mâine poate că nici nu voi mai fi, o improvizație de eșafod, capul meu se va rostogoli, rostind mereu și mereu, numele tău, femeie.
Am pătruns într-o junglă miraculoasă, fructele împodobeau ramurile sălbatice, dar erau otrăvite, în jur zburau umbre, erau lilieci, erau oameni? Un liliac încerca să-mi scoată ochiul, altul râdea stropindu-mă cu saliva sa verde, din fructe ieșeau viermi roșcați cu dinți ca briciul, ce mult doream să-mi fac o grădină, un loc de casă și de odihnă, dar jungla era de neînvins. M-am trezit eram în altă junglă. Capul meu stătea pe tava privirilor voastre. Clipeam din ochi - cuvintele.
Organismul meu este făcut țăndări ca o vitrină de cristal, lasă naibii vocea interioară, îmi strigă un șacal înțelept, îl scarpin pe piept, ce să mai adaug? O inimă bună pentru transplant. Dacă și transatlanticele se pot înlocui, de ce nu am face un by-pass cu Dumnezeu? Iubito, eu nu te voi uita nici în ultima clipă, nici după, văd un înger în flăcări, se înalță, apoi revine ca un fluture de cenușă. Ne frângem mâinile, dar degeaba, poemul se scrie singur.
Într-o stație numită viață, o stație facultativă din Lazio, o femeie și un omuleț discutau despre mersul țestoasei, măreț. Să mergi cu pași mici, zicea omulețul, așa cum merge-n pământ hârlețul, nu ați vrea să tăceți din gură? Strigă din margine o răsură. Femeia se miră, vecinul se miră, răsura venea din Altamira, corbul, vulpoiul erau mai cuminți, zâmbeau și se scobeau în dinți.
Lumea este plină de minuni, cum e adevăru-ntre minciuni, am cunoscut un soldat, Deshumatul, n-avea nici pușcă, avea mătreață, un Fantomas acolo, mai știi, din Notre Dame zburau ciocârlii, dați-mi un drog, prieteni, morfină, opiu, cianură, amfetamină, iată vaporul, intră în Harwich, lumea e plină de oameni harnici, numai trăsura oprește, e dricul care duce la groapă Nimicul.
Haosul are întotdeauna dreptate, dar nici nu spune. În frig doar ghioceii înfloresc. Demența este adesea patetică. Mâinile fanatizate nu cunosc dragostea. Ochii tăi au ricoșat în ochii mei, ne-am prăbușit în aceeași cascadă. Până când va ieși soarele, noi vom curge mereu.
BORIS MARIAN