Scarabeul

Scarabeul cu nume de stâncă cenușie

Un rinocer îmi trage o copită. Primesc. Adun poemele și le îndes într-o butelcă, o arunc în mare. Poemele mele vor fi citite de nereide. Un concert de tunuri, puști și mitraliere, un concert de vioară-n miezul unei cariere, dar poveștile sunt doar verigi, mă simt cărăbuș între ferigi. Cel mai mare risc, mi-a spus cineva de la Fisc, e să trăiești banal, rege, cardinal, mai bine cerșetor – coordonator. Lasă lumina să intre-n ou, chiar într-un bou, sfânt să fie, mereu se întorc morții. Pregătește munca nocturnă, râd berbecii din turmă. O inundație, un potop fără strop. Procesiunea celor ce nu pot trăi fără a scrie, nici stânga-inimă, nici dreapta – creier, o dragoste totală, nudă, fără cuvinte, surdă. Viața omului – o Golgothă, dar Învierea? Din existență – morți, din cumpănă – doar vise, din ritmuri neuitate, tristețile ucise. Orgolioase bolți, m-am aplecat sub ele, veșmântul lepădându-l, mă-nconjuram de iele, iar viața e prea vastă, aleg din ea un chip, plăpând e ghiocelul, iar noi vom fi nisip. Doar numele pe-o piatră sau pe o carte-n raft, doar o iubire castă și alta ca un rapt. Scriu și eu acolo – nud cu noadă să se vadă.
Am visat că niște porumbei uriași îmi ciuguleau din cap, dar capul meu este gol ca un ou consumat. Mă loveau cu ciocurile lor ascuțite, mă priveau cu ochii lor concentrici. M-am trezit, ploaia bătea în geam, pericol, da. Singurătate, da. Dumnezeu lipsea. Eu cred în altă lume, de apoi. Până atunci scriu Decalogul în felul meu, propriu. Iubirea trupească și spirituală, iubirea dintre bărbat și femeie, totală, iubirea dintre Om și Dumnezeu. Trec oameni cu ochi de pasăre. Iubita s-a ascuns în pădure. Apoi revine dezbrăcată. Melancolia are forma unor stânci de pe malul mării. Se-mparte viața între roșu și alb. Albul pleacă, este femeie, roșul – o flacără ce se stinge. Tragic amurg, atunci va izbucni strigătul lui Munch. Dar Guernica? De ce atâta ură?
BORIS MARIAN