Mă duc

Mă duc fără să văd cu ochii


Mă duc fără să văd cu ochii
Și umblu fără încălțări,
Îmbracă toamna roșii rochii,
Un deal tăcut, fără cărări,
De zile, nopți umblu, sunt singur,
Nici lupi, nici urși, nici câini, doar cuci
Care îmi spun aproape sigur
Că voi trăi . „ Dar unde duci
Această grea povară, viața?”,
Mă-ntreabă Domnul uneori,
Nici El nu știe, nu-i știu fața,
De aceea nici nu pot să mor.

Boris Marian

Știi tu ce-i un poem?

Știi tu ce-i un poem?


Știi tu ce-i un poem?
Nu-ți pot răspunde,
El nu e nicăieri, niciunde,
E mai puțin de oricare din griji,
Nu-i nimeni s-aibă-n cap un vers,
O schijă, da, chiar o sudalmă,
Dar ce e poezia? Mai bine-mi tragi o palmă.
Ajungi vestit pe stradă, în cartier.
Poemul nu e nicăieri.
Celebritate, bani, femei, ai tot ce vrei,
Dar să nu scrii ceva mai cu temei,
De aceea eu nici nu-nțeleg
Cum te socoți un om întreg.

Boris Marian

Margine frumoasă de oraș

Margine frumoasă de oraș


Margine frumoasă de oraș,
Cum m-aș pierde printre arbori, tufe nalte,
E o margine în care orice laș
Redevine un erou, să nu se scalde
Bietul om fără de casă, fără rude?
Se aruncă-n valul moale și cam galben,
Sălciile se-nclină, nu-l aude
Nici crăpceanul liniștit, de baltă,
Nu-l privesc nici norii, doar o fată
Tremurând zbuchește către casă.


Boris Marian

Adormiră stelele

Adormiră stelele

Adormiră stelele de aur,
Tremură sub ele râul lent,
Adormi lumina , muge-un taur
Undeva-n Extremul Orient .
Tremură mestecenii sub lună,
Precum inima iubitelor în somn,
Roua se coboară, lung răsună
Printre norii rari un avion.
Au șoptit urzicile sub garduri,
Sapele se odihnesc în curți,
In comună nimeni n-are carduri,
Umblă îngerii prin lume, goi, desculți.

Boris Marian

Clopote

Clopot


Clopotul, departe , a trezit câmpia,
Soarele-i trimite, generos, lumina,
Pare că din ceruri se pogoară zvonul,
Dumnezeu încearcă să-și găsească tonul,
Ne vorbește-n șoaptă sau neauzit,
E distant ca Luna, astru alb-placid,
Numai râul știe ce este-n mișcare,
Că viața nu e veșnică, ne pare
Rău că ea aleargă înspre oceane,
Clopoite ce nu știu ziua, luna, anul.

Boris Marian

S-a schimbat

S-a schimbat natura omului


S-a schimbat natura omului, vezi bine,
Au murit și păsări și albine,
Ne mai consolăm cu o șuetă,
Unde sunt și Faust, Margareta?
Zac în noi puteri nebănuite,
Ele-ncet se fac doar șoapte otrăvite,
Nu vă admirați, iubiții mei,
Nu suntem eroi , nici semizei,
Uneori copii, copiii înjură,
Vorba lor lovește și e dură,
Pari intoxicați, sunt mame, tați,
Noi ne strecurăm, ne ducem greul,
Poezia s-a-ngropat la Bellu.

Boris Marian

Mesteceni

Mesteceni

Albi ne sunt mestecenii,
Trecem gânditori,
Iernile și verile
Fără de cocori,
Numai cucuvaia
Cântă nu știu ce,
Ne îngroapă dragostea
Imitând-ne,
Tremură mestecenii,
Liniște de mort,
Ard pe ceruri stelele,
Un gigantic cort,
Zorii mai întârzie,
Noi am dispărut,
Ard în alb mestecenii,
Ne-am iubit de mult.

Boris Marian

Mi se pare uneori

Mi se pare

Mi se pare uneori
Că viața-mi este străjuită
De necazuri grele, de orori,
Alteori îmi pare fericită,
Mi se pare, dar mă-nșel mereu
Că tristețea mi-este soră bună,
Uneori vorbesc cu Dumnezeu,
Alteori eu aș urla la lună,
Uneori furtunile mă dor,
Alteori mă bucură, nebune,
Iar în liniște aud, încet, cum mor
Galbeni mușeței și mătrăgune.

Boris Marian

Prieteni

Prieteni

O femeie singură este ca o torpilă,
Ea trebuie măritată degrabă și fără milă,
Căsniciile se clatină singure, iar la furtună
Adeseori cad cioburi de lună,
De aceea propun să se reintroducă
Poligamia și statul pe coji de nucă,
Bărbații să-ți vadă de treabă,
Iar femeia
Să se prefacă în capra Amaltheea,
Poeții umblă pe unde or voi ei,
Acesta este viitorul al doilea,
Prietenii mei.


Boris Marian

Noapte densă

Noapte densă

Noapte densă, lungă, parcă
Nu se termină nimic,
Râul curge fără barcă,
Fierbe-n minte un ibric,
Un copac, o lumânare
Crește-n mijlocul tăcut
Al celulei, cine moare,
Nu mai are de pierdut,
Si visează câmp de roșu
Mac, lalea, sânge de om,
Va muri iubind, reproșul
Va șopti în ram de pom.

Boris Marian