Dar nu mi-ați răspuns la întrebare, Ce este arta? Ați adormit. Somn ușor. Beți în liniște. Amintiți-vă de noaptea walpurgică. Un craniu se profila pe pânză. Diavolul era la el acasă, Ca și porcul. Desenați-l. Clasa tăcea. Entuziasmul autobatjocurii. Cerșetorii nu mai au gloanțe. Moartea și prostia se luau la trântă. Atomi argintii plutesc în ochii tăi. Poezia este tot ce uită Dumnezeu. Nepăsător, voios, ștrengarul Se legăna de creanga unui stejar afumat. Un pluton de bețivi s-a prezentat la execuție. Condamnatul era lucid, calm, cald. Își recitea viața cu voce tare. Plutonul adormise. Zadarnic cocoșul striga în zori. Câțiva șobolani plecau la serviciu. Drepți, strigă un grad superior. Cu cântec înainte, marș, harș, tovarăși. Cazarma o luase la vale, pe Copou. Nu mai ai ce să-mi propui, spune gorila Căutând un colac de salvare. Se scufunda în smârcul ei , Sunt master, sunt doctor, sunt castor, Sufăr de gastro, sforăi când vreau, Un gândac de piatră se strecura printre ferigi, Din buric lătra o divă, Nu avea aripi, doar un piept imens Plin cu polistiren, viscerala greață Se vindea la chioșc, curgeau sudori, Unsori și nămol sulfuros, bun, sănătos, Pune mâna pe stent, bolundu-le, Dar ceva mai lent. Filmul se rupse, finita la comedia. Dumnezeu nu mi-a dat lovitura de grație, El nici nu știe, El vede, dar nu știe, Așa , nici vrăbiuța Guța nu suportă abuzurile, Văd niște dinți albi, regulați, sunt ai lui Chrisostomos, Trei șuierături puternice, ascuțite îi răspunseră Din calmul dimineții, mulțimea cobora scările de la Odesa, Tarbuck strigau unii, facebook , răspundeau alții, Dar Dumnezeu vede tot. Să fim expliciți, dragii mei. Cea mai grea meserie, dragii mei, este să stai în fața unui public și să-l faci să râdă, dar ce importanță are? Doamne, ferește, face unul infarct sau fură de la altul. ,

Dar nu mi-ați răspuns  la întrebare,
 Ce este arta?  Ați adormit. Somn ușor.
Beți în liniște.  Amintiți-vă de noaptea walpurgică.
Un craniu se profila pe pânză.
Diavolul era la el acasă,  Ca și porcul.
Desenați-l. Clasa tăcea.
Entuziasmul autobatjocurii.
Cerșetorii nu mai au gloanțe.
Moartea și prostia se luau la trântă.
Atomi argintii plutesc în ochii tăi.
Poezia este tot ce uită  Dumnezeu.
Nepăsător, voios, ștrengarul
Se legăna  de creanga unui stejar afumat.
Un pluton de bețivi s-a prezentat la execuție.
Condamnatul era lucid, calm, cald.
Își recitea viața cu voce tare.
Plutonul adormise. Zadarnic cocoșul striga în zori.
Câțiva  șobolani plecau la serviciu.
Drepți, strigă un grad  superior.
Cu cântec înainte, marș, harș, tovarăși.
Cazarma o luase la vale, pe Copou.
Nu mai ai ce să-mi propui, spune gorila
Căutând un colac de salvare.
Se scufunda în smârcul ei ,
Sunt master, sunt doctor, sunt  castor,
Sufăr de gastro, sforăi când vreau,
Un gândac de piatră se strecura printre ferigi,
Din buric lătra o divă,
Nu avea aripi, doar  un piept imens
Plin cu polistiren,   viscerala  greață
Se vindea la chioșc, curgeau sudori,
Unsori și nămol   sulfuros, bun, sănătos,
Pune mâna pe stent,  bolundu-le,
Dar ceva mai lent.  Filmul se rupse, finita la comedia.

Dumnezeu nu mi-a dat lovitura de grație,
El nici nu știe, El vede, dar nu știe,
Așa , nici vrăbiuța Guța nu suportă abuzurile,
Văd niște dinți albi, regulați, sunt ai lui Chrisostomos,
Trei șuierături puternice, ascuțite îi răspunseră
Din calmul dimineții, mulțimea cobora scările de la Odesa,
Tarbuck strigau unii, facebook , răspundeau alții,
Dar  Dumnezeu vede tot.   Să fim expliciți, dragii mei.  
Cea mai grea meserie, dragii mei,
este să stai în fața unui public
și să-l faci să râdă, dar ce importanță are?
Doamne, ferește, face unul infarct sau fură de la altul.
  





Osip Mandelştam -  rebelul   ”pedepsit”

Postumitatea  poetului Osip Mandelștam a fost  tulburată mai mulți ani de zvonuri diverse despre  supraviețuirea sa în GULAG.  Soția sa , Nadejda a încercat zadarnic să afle împrejurările și data în care a murit marele poet. Calvarul său a început în 1933, cțnd a citit unor prieteni  o poezie satirică despre dictatorul Stalin „ Noi trăim, nu simțim nici pământul… dar  nicio o jumătate de frază  nu poate să se lipsească  de o laudă adusă  munteanului de la Kremlin… are degete ca viermii apucători…are mustăți  precum  gândacii….are pieptul larg  să ne cuprindă…câte capete n-au căzut în jurul său ” (  trad. aproximativă).  A fost arestat în mai multe rânduri, Pasternak a reușit un timp să-l salveze, fiind în grațiile dictatorului, Gorki se pare că nu a intervenit, oamenii erau speriați de mașinile negre ale NKVD-ului. Mandelștam a încercat să sinucidă, Buharin l-a mai salvat o dată, înainte de a cădea și el sub gloanțele  vigilentei poliții. Mandelștam a fost trei ani exilat la Voronej, scria în continuare, primea vizite, Anna Ahmatova era o admiratoare, ambii poeții fiind fondatori ai cercului akmeist din 1918. Nimeni nu se aștepta ca  delicatul Osip Mandelștam, cu versurile sale diafane și totodată cizelate, amintind și de Pasternak, în stilul  primelor versuri, va izbucni scriind o satiră atât de mușcătoare.  Atmosfera semăna cu aceea din Roma  imperială, în anii decadenței. Intrigi, denunțuri la care s-au pretat și fruntași ai breslei scriitoricești  din URSS, Alexei Tolstoi, Pavlenko, ș.a. au dus la condamnarea poetului ca dușman  de clasă și deportarea la Vladivostok, în Extremul Orient.  Acolo , citea celor din baraca în care era  închis versuri de rară frumusețe. A murit de tifos exantematic, care era tratabil, dar deținuții politici  nu beneficiau  de asemenea favoare. Data găsită în arhive, despre decesul lui a fost 26 decembrie 1938. Nu se știe cțt de sigură este. Familiile celor deținuți primeau anunțul  morții  acestora fie mult după, fie, cu tot cinismul, chiar mai devreme. Undeva poetul s ria „ Ce stradă e asta? Strada Mandelștam? Ce nume ciudat, cum îl întorci tot strâmb iese”. … ” M-am născut în noaptea dintre doi și trei ianuarie / într-un an de mari speranțe/ iar în jurul meu secolele mă înconjurau cu focul lor”. Nu a apucat Holocaustul, dar l-a ucis GULAG-ul.  În română a apărut  cu mai multe volume, inclusiv în colecția Cele mai frumoase poezii, traducerea lor fiind semnată de Puiu Brăileanu și  Valeriu Bucuroiu. În Europa și în SUA au fost traduse mai multe  poeme. În poemul „ Versuri pentru soldatul necunoscut”, el scrie despre oceanul fără ferestre în care se simte îngropat. A mai scris și un excelent Eseu despre Dante. Era un stilist  și un critic literar de mare clasă. Revoluția din octombrie l-a îndurerat ,dar  nu s-a exprimat direct, invita cititorii să se reculeagă în lumea melosului. În 1972 au appărut în Franța trei volume de memorii ale Nadejdei Mandelștam despre soțul ei și despre creația sa.  La noi au fost traduse parțial. Opera  poetului martir merită  cercetată  cu atenție și iubire.
BMM

Marele  solist, scriitor    Leonard Norman Cohen

Cine ar putea să-l uite pe  Leonard Cohen, vocea sa răgușită, inconfundabilă, tandră, scrierile sale romantice? S-a născut în septemmrie 21, anul 1934, la Montreal, a murit la 7 noiembrie 2016, la Los Angeles.  A fost  un consacrat al soft-rock-ului, a scris texte poetice, romane, a cântat la chitară, a condus orchestre, a fost în turnee în mai toată lumea.  D-a preocupat de religii diferite, de politică, a combătut izolaționismul, a comentat moravurile, exacerbarea sexualității A fost onorat cu Ordinul Canadei, Premiul Asturiei, Glenn Gould, ș.a.Se spune că ar fi fost propus și la Premiul Nobel. În 1967 i-

Reiau acum în nota sol ce mi-a șoptit la Limasol Un limax înțelept și drag umbra temută, Miodrag. Era un văr al lui Andrici, de care voi nu știți nimici, mister X ne strigă – help, mister Y spune – yes, cel puțin nu-i plângăreț, la-nchisoare nu dă ghes, unde mergi pari un intrus, dintr-o lacrimă dedus, varietățile-s deajuns, iar delictul presupus, Goldfish merge pe uscat, sorry mister Rosenblatt, Roosevelt știa ce-a dat, Max Jacob a fost soldat, Malta , Yalta, Rhodos, salta, ne lovi cu bățul balta. Final, final, dar ce gingaș e îngerul ce vine, pal, Surâde galben, triumfal,final final, filial, Prin cafenele ne plimbam pe o foiță de opal, Din Mecca pân-la Liverpool este un drum, este și cool, Noi alergăm din naștere până la moartea mașteră Și dă-i și fugi și fugi și dă-i, castelul are mii și mii de-odăi. Doar Kafka plânge într-un colț de gât cu lieber Herr Helmholz . BMM

Reiau acum în nota sol ce mi-a șoptit la Limasol
Un limax înțelept și drag umbra  temută, Miodrag.
Era un văr al lui Andrici,  de care voi nu știți nimici,
mister X ne strigă – help, mister Y spune – yes,
cel puțin nu-i plângăreț, la-nchisoare nu dă ghes,
unde mergi pari un intrus, dintr-o lacrimă dedus,
varietățile-s deajuns,  iar delictul presupus,
Goldfish merge pe uscat, sorry mister Rosenblatt,
Roosevelt știa ce-a dat, Max Jacob a fost soldat,
Malta , Yalta, Rhodos, salta, ne lovi cu bățul balta.
Final, final, dar ce gingaș e îngerul ce vine, pal,
Surâde galben, triumfal,final final, filial,
Prin cafenele ne plimbam pe o foiță de opal,
Din Mecca pân-la Liverpool  este un drum, este și cool,
Noi alergăm din naștere până la moartea mașteră
Și dă-i și fugi și fugi și dă-i, castelul are mii și mii de-odăi.
Doar Kafka plânge într-un colț de gât cu  lieber  Herr Helmholz .
BMM


Final, final, dar ce gingaș e îngerul ce vine, pal, Surâde galben, triumfal,final final, filial, Prin cafenele ne plimbam pe o foiță de opal, Din Mecca pân-la Liverpool este un drum, este și cool, Noi alergăm din naștere până la moartea mașteră Și dă-i și fugi și fugi și dă-i, castelul are mii și mii de-odăi. Doar Kafka plânge într-un colț de gât cu lieber Herr Helmholz .

Final, final, dar ce gingaș e îngerul ce vine, pal,
Surâde galben, triumfal,final final, filial,
Prin cafenele ne plimbam pe o foiță de opal,
Din Mecca pân-la Liverpool  este un drum, este și cool,
Noi alergăm din naștere până la moartea mașteră
Și dă-i și fugi și fugi și dă-i, castelul are mii și mii de-odăi.
Doar Kafka plânge într-un colț de gât cu  lieber  Herr Helmholz .


Mountolive, Mountolive,
Ce distracție-n Olimp,
Clea este azi Venera,
La Justine se simte fierea,
Balthazar joacă la zaruri
Trei amante și un maur.
Sufletul mafiei –șpaga,
Asta nu-ntâlnești la Praga,
teatrul  vieții cu escrocii,
ce mai spun vampirologii?
Cine nu sfâșie nu are dinți,
Dar la minciună are trei minți,
Haitele au mereu mult curaj,
Poți fi și rege, poți să fii paj,
Șarpe de ești, poți iubi viața,
Nu ți se vede coada, nici fața,
 Cine nu are parte, nici carte,
Știe cum moartea  în lume se-mparte.
Iar eu îmi strâng hârtiile,
Vechi cronici de război,
Ajungă poeziile,
Să ne gândim la noi.
BMM
Eroare din naștere? Capul   plecat,
Urechea  astupată,  facem modificări,
Dovlecel, adu o speranță în spirt,
Un spermanțet, o mie de trompete,
Copii bătuți, violați, unde ești , Doamne?
Unii vând cenușa morților, martori?
Poeții mor în duel cu acefalii.
Am văzut un izvor, curgea fără apă.
Marele Măcelar  este etern.
Am fruntea zdrobită, nu văd nimic,
Spune prizonierul. Apoi tace.
Mușcătura  vampirului real pe buza  fecioarei.
Spectacolele sunt suspendate,
Trăiască tropăitul cizmelor.
Oasele se topesc în crematoriu.
Unde e sediul morții, la dreapta, la stânga?
Poemele nu se vând , nu se prostituează.
Solemni  părem, dar ce râdem în noi, ce râdem,
În vise întuneric nu există.    
BMM

Să suferi de singurătate,
Apoi s-o cauți, ah, nepoate,
Bondarul Gică showbiz face,
Diana te sărută, drace,
Apoi sărută șefi  de gară,
O gară pentru doi, pe scară,
Diana vrea despăgubiri,
Governul vine cu scumpiri,
La lumânări, la gropi, lopete,
De unde, frate-meu, Mopete?
Pardon, s-avem mersi, don Draknea,
Te-așteaptă Alimoș și Manea,
Că deveniși baladă-n strană

Cu preafrumoasa deliormană.

Prietenul meu scrie o istorie a vinului, Eu m-aș ocupe de vinele noastre, de vinetele altora, De plecatul nostru, altul, mai grăsuț, mai înalt, Mai bătrâior se plimbă cu Magul printre stele verzi, Ca orice gospodar, vezi bine,am câine de treabă, Oarecum filosof, nu e bun la poliție, Nu este scris nimănui să meargă în Paradis, Mai bine gândiți la altceva,mai bine scrieți chiar poeme, De nu puteți romane grele, ați aflat de Kant, E un post vacant în Academia lui Vasilică din Vaslui, Unii cresc antum, într-un an și patru luni, Pace noului venit, dacă n-a plecat pilit, Egoismul e un har pentru cei cu obrăzar, Pe mustăți curge miere de albine, câmpia dulce precum ghimbirul , De aceea eu bat câmpii, bat și munții la nevoie, Un ghinărar privește prin gaura cheii, da, este titlul unui poem, Wow, ce nu se vede prin gaura cheii, publicați fraților, Că și hârtia tipărită este răbdătoare, ca și Netul, Trec granița dintre văzut și nevăzut, precum poetul din Iași, O mai fi garnizoana unde mi-am făcut armata, o bucurie, Aveți salutări din piața reconcilierii, e bine, e bine, E al dracului de bine, don”t cry Giuletta… BMM

Prietenul meu scrie o istorie a vinului,
Eu m-aș ocupe de vinele noastre, de vinetele altora,
 De plecatul nostru, altul, mai grăsuț, mai înalt,
Mai bătrâior se plimbă cu Magul printre stele verzi,
Ca orice gospodar, vezi bine,am câine de treabă,
Oarecum filosof, nu e bun la poliție,
Nu este scris nimănui să meargă în Paradis,
Mai bine gândiți la altceva,mai bine scrieți chiar poeme,
De nu puteți romane grele, ați aflat de Kant,
E un post vacant   în Academia lui Vasilică din Vaslui,
Unii cresc antum, într-un an și patru luni,
Pace  noului venit, dacă n-a plecat pilit,
Egoismul e un har pentru cei cu obrăzar,
Pe mustăți curge miere de albine, câmpia   dulce precum ghimbirul ,
 De aceea eu bat câmpii, bat și munții la nevoie,
Un ghinărar privește prin gaura cheii, da, este titlul unui poem,
Wow, ce nu se vede prin gaura cheii,  publicați fraților,
Că  și hârtia tipărită este răbdătoare, ca și Netul,
Trec granița dintre văzut și nevăzut, precum poetul din Iași,
O mai fi garnizoana unde mi-am făcut armata, o bucurie,
Aveți salutări din piața reconcilierii, e bine, e bine,
E al dracului de bine, don”t cry Giuletta…

BMM
Există idiotism în stare pură, 
ca aurul ascuns în zgură,
am întâlnit un lup savant, 
voirbea trei limbi pe alt versant, 
cânta la gât de porumbei, 
plutim ca frunza pe alei,
să fii un criminal idiot
eu nu-nțeleg, nu vreau să pot,
nici criminal inteligent,
pare lipsit de argument,
vă rog scuzați-mă, confuz,
ascult, citesc în troleibuz.
Iar autorul dispăru
în țara antilopei gnu.
BMM

Pirul- poem în proză pe o roză Înșelată de soțul ei, Bob, cu medicinista-batista Gaby-Baby, Lola-Corola caută o compensație- rație în brațele- rațele vărului Titu- Pilitu, care însă și el, mișel, captat –ratat de aceeași prietenă a casei din Scropoasei nu admite mite, nici ca soția să-l trădeze cu coafeze, acest drept- inept avându-l numai el- voinicel. Lola- Corola se sinucide cu un caporal pe post de pumnal. În acest timp, Ana- Borcana, iubita lui Mircea-Elicea și mai târziu fratele soției acestuia, care acestuia, întreabă un drumeț. Ei bine, se sinucide și el, la fine, spre confirmarea blestemului bunicei din Ohio, mama fiind întoarsă acasă după o lungă absență de la subiectul-esență, logodnicul nu spune nimic atunci când este răpit cu aprobarea sa la vila Luminița. Se reține din text faptul că gura cuiva burează dor, deși râsul altuia pe suflet îi șivoaie, trupul șopotă plâns, carnea se bătătorește țol, o zăpădire nemaivăzută se lasă din cer, undoiarea nu are suflare, meu, seu , greu , Mardoheu, sfârcuri doldorate zboară prin aer, pleoapele mâinilor nu se mai văd, zăbrelele degetelor opresc năvala, mâini înghiocate înalță rugi și fugi, casa chihlimbară începe a vorbi pe limba castravetelui, aur obrintit nu se mai caută, amploarea de rai terestru nu se mai poate, cetluirea cu aromă specifică, naivă îngerire, etc. No more, spuse yankeul din liceul Sf. Sava. Brava. BMM Această postare nu va apărea în secţiunea Noutăţi a altor persoane decât dacă o distribui Vezi mai multe amintiriDistribu

Pirul- poem în proză pe o roză
Înșelată de soțul ei, Bob, cu medicinista-batista Gaby-Baby, Lola-Corola caută o compensație- rație în brațele- rațele vărului Titu- Pilitu, care însă și el, mișel, captat –ratat de aceeași prietenă a casei din Scropoasei nu admite mite, nici ca soția să-l trădeze cu coafeze, acest drept- inept avându-l numai el- voinicel. Lola- Corola se sinucide cu un caporal pe post de pumnal. În acest timp, Ana- Borcana, iubita lui Mircea-Elicea și mai târziu fratele soției acestuia, care acestuia, întreabă un drumeț. Ei bine, se sinucide și el, la fine, spre confirmarea blestemului bunicei din Ohio, mama fiind întoarsă acasă după o lungă absență de la subiectul-esență, logodnicul nu spune nimic atunci când este răpit cu aprobarea sa la vila Luminița. Se reține din text faptul că gura cuiva burează dor, deși râsul altuia pe suflet îi șivoaie, trupul șopotă plâns, carnea se bătătorește țol, o zăpădire nemaivăzută se lasă din cer, undoiarea nu are suflare, meu, seu , greu , Mardoheu, sfârcuri doldorate zboară prin aer, pleoapele mâinilor nu se mai văd, zăbrelele degetelor opresc năvala, mâini înghiocate înalță rugi și fugi, casa chihlimbară începe a vorbi pe limba castravetelui, aur obrintit nu se mai caută, amploarea de rai terestru nu se mai poate, cetluirea cu aromă specifică, naivă îngerire, etc. No more, spuse yankeul din liceul Sf. Sava. Brava.
BMM
Această postare nu va apărea în secţiunea Noutăţi a altor persoane decât dacă o distribui

Mi se desface trupul de durere, dar resist, Asta este viața noastră, nu ne-am născut Că am vrut, alegerea noastră este numai iubirea, Mai este și muzica, mai este și speranța gratuită, Mai este efortul de a mă elimina din centrul atenției, Mai este și saltul mortal, dar nu sfătuiesc pe nimeni, Mai este și Dumnezeu, dar să nu exagerăm, El nu este pentru noi, poate noi suntem pentru El, Mai sunt anotimpurile, castanii, norii, amintirile, Toate pot fi șterse cu buretele, dar ce mai rămâne?

Mi se desface trupul de durere, dar  rezist,
Asta este viața noastră, nu ne-am născut
Că am vrut, alegerea noastră este numai iubirea,
Mai este și muzica, mai este și speranța gratuită,
Mai este efortul de a mă elimina din centrul  atenției,
Mai este și saltul mortal, dar nu sfătuiesc pe nimeni,
Mai este și Dumnezeu, dar să nu exagerăm,
El nu este pentru noi, poate noi suntem pentru El,
Mai sunt anotimpurile, castanii, norii, amintirile,
Toate pot fi șterse cu buretele, dar ce mai rămâne?



Accelerația este primul semn al nebuniei,
De aici la poezie este doar un pas,
Declar avangardismul veșnic,
Mersul de melc al clasicilor în viață   
Este o boală grea,  cățelul Coxy știe mai multe,
A dat să muște din coada umbrelei,
Cuiva i s-a desfăcut umbrela și astfel
Am început să semăn cu Victor Brauner,
Dintele nenorocului s-a spart în două,
Valoarea timbrului literar este de cinci bani,
Vampirul pasiv a trecut la acțiune,
Desfăcute, multe cadavre seamănă cu operele clasice,
Punct, p…ă, alte chestii nu prea îmi plac,

Dar sunt titluri, tu ce ești?

Negru de fum, ce este el și la ce folosește? Câte vieți s-a transformat în negru de fum? Anvelopele beneficiază de el. El este trecutul și viitorul. Nerro di fumo. Ca și împăratul Nero. Anonimul venețian nu are cunoștință de negrul de fum. O fi o zeitate africană? Iar Blaga zice – La cerul întâiu străjeri de tuci, Plopii fac câte cincizecide pași/// Cinci luni de viață, lacrimi morților, Fratele meu iese din pământ, Un gând suflat ca o umbră, Giulgiu de praf, amurg de plumb, Păianjen ce coase veșnicia, Pământul simte apele și sicriele, Zgomot de clopote lovite cu ură, Pe ziduri se prăbușesc sfinții, Imense lumânări, ritm parfumat, Din remușcarea ei incestuoasă Se prăbușeau pe piatră rugi, Un zgomot de mitraliere, de ură izbăvitoare. Apoi Adriasn Maniu, Cerul îngroapă, Stele ce scapă, clpotul bate ruga dre seară, Iată și iar, luna o gheară, ultimul vis, Calea coboară dreaptă, ușoară Până-n abis. În târg miroase a moarte, a tomană și a fând, Vântul negru aduce, fiebinte în plămân. Un croncănit răzleț, răsună crunt Și-mprăștie neliniște pe drum. Iar seara-n vâmp se deapănă mărunt, Țesândcu fulgii negru de scrum și doart de scrum. BMM &Co.

Negru de fum, ce este el și la ce folosește?
Câte vieți s-a transformat în negru de fum?
Anvelopele beneficiază de el.
El este trecutul și viitorul.
Nerro di fumo.
Ca și împăratul Nero.
Anonimul venețian nu are cunoștință de negrul de fum.
O fi o zeitate africană?
Iar Blaga zice – La cerul întâiu străjeri de tuci,
Plopii fac  câte cincizecide pași///
Cinci luni de viață, lacrimi morților,
Fratele meu iese din pământ,
Un gând suflat ca o umbră,
Giulgiu de praf, amurg de plumb,
Păianjen ce coase veșnicia,
Pământul simte apele și sicriele,
Zgomot de clopote lovite cu ură,
Pe ziduri se prăbușesc sfinții,
Imense lumânări, ritm parfumat,
Din remușcarea ei incestuoasă
Se prăbușeau pe piatră rugi,
Un zgomot de mitraliere, de ură izbăvitoare.
Apoi Adriasn Maniu,
Cerul îngroapă,
Stele ce scapă, clpotul bate ruga dre seară,
Iată și iar, luna o gheară, ultimul vis,
Calea coboară dreaptă, ușoară
Până-n abis.  În târg miroase a moarte, a tomană și a fând,
Vântul negru aduce, fiebinte în plămân.
Un croncănit răzleț, răsună crunt
Și-mprăștie neliniște pe drum.
Iar seara-n vâmp se deapănă mărunt,
Țesândcu fulgii negru de scrum și doart de scrum.   
BMM &Co.



Nero di carbone cantati
 disambigua
Polvere di carbon black
Il nero di carbone (o, più correttamente, nero di carbonio, o nerofumo o carbon black) è un pigmento, prodotto dalla combustione incompleta di prodotti petroliferi pesanti quali, catrame di carbon fossile, catrame ottenuto dal cracking dell'etilene, o da grassi ed oli vegetali.
Veneția   se scufundă în giulgiul negru,
Vise ce plutesc precum câinii morți pe ape,
Oameni și fum, un holocaust  în timp de pace?
Și ce-am făcut?  Puteam pluti în azur, dar noi, nu,
Dar noi, nu, Domnul a refuzat maimuța,  omul   iubește negrul de fum,
Rimează,  cadouri de Crpciun din albe devenite negre,
Mirese în lungi rochii negre,
Nu vă lăudați, noi am trădat  Divinitatea,
Zac în ruine  mari cuptoare, zic unii, nu a fost nimic,
O, yes, nimicul are doar culoarea neagră,
Negi negri ca orbirea,  poate,
Să fie , oare, un nou început?

BMM

Birtașul Nu mai avea camere de oferit nici beutură În ce sat m-am rătăcit, o fi un castel pe aici? Un telefon sări din suport și strigă – anul nou. Sunt prea timid să răspund. Pe sobă zăcea un bătrân, nu se știe cine deschisese. De nu vă place , luăm altă sanie. Unde sunt aparatele, astea sunt vechi. Dacă eu sunt Josef, tu ești Kio. Barnabas apăru cu un jurnal vechi din 2050 . Frieda e logodnica mea, dar ți-o pot împrumuta. Bendemann aștepta scrisori din Rusia, nu-l interesa Frieda. Pe un colț de masă, Gregor scria versuri. Din greșeală, Frieda îi reteză capul. N-a observat nimeni, Gregor continua să scrie. Oricum nu le citea nimeni. Frieda nu se mai scuză, era inutil. Marea surpriză a serii abia sosise. S-au repezit toți să vadă, dar cum intra unul în cabina întunecată Nu mai ieșea nimeni. Nici autorul nu băgă de seamă. Cifra 11 deveni 1, apoi fu anunțat Anul Nou. Ce chestie, singur reporterul observă că nu este ceva în regulă, Se gândea cum să relateze faptele.

Birtașul Nu mai avea camere de oferit nici beutură
În ce sat m-am rătăcit, o fi un castel pe aici?
Un telefon sări din suport și strigă – anul nou.
Sunt prea timid să răspund.
Pe sobă zăcea un bătrân, nu se știe cine deschisese.
De nu vă place , luăm altă sanie.
Unde sunt aparatele, astea sunt vechi.
Dacă  eu sunt Josef, tu ești Kio.
Barnabas apăru cu un jurnal vechi din 2050 .
Frieda e logodnica mea, dar ți-o pot împrumuta.
Bendemann aștepta scrisori din Rusia, nu-l interesa Frieda.
Pe un colț de masă, Gregor scria versuri.
Din greșeală, Frieda îi  reteză capul.
N-a observat nimeni, Gregor continua să scrie.
Oricum nu le citea nimeni. Frieda nu se mai scuză, era inutil.
Marea surpriză a serii abia sosise.
S-au repezit toți să vadă, dar  cum intra unul în cabina întunecată
Nu mai ieșea nimeni.
Nici autorul nu băgă de seamă.
Cifra 11 deveni 1, apoi fu anunțat Anul Nou.
Ce chestie,  singur reporterul observă că nu este ceva în regulă,

Se gândea cum să relateze faptele. 
Se făcea că toate casele fuseseră rechiziționate, oamenii  erau nevoiți să  vină cu noi dovezi de proprietate, notarii   fuseseră arestați, le țineau loc niște grefieri ieșiți la pensie, la magafoane se anunța mereu același îndemn- fiți calmi, nu produceți panică. Eu cu Hanka umblam de mână, rămăseserăm fără casă, ne-am decis să luăm un vcapor, La Plata spe Brazilia, dar  călătoria nu era de buni auguri, trebuia să vină un amic cu noi, omul se plângea de dureri de burtă, a murit după trei zile, actele erau la el, cineva a anunțat că vasul se va scufunda după trecerea ecuatorului, se făcuse foarte cald, am ajuns totuși în Argentina. Hanka suferise un șoc, nu mă mai recunoștea, venea în fiecare seară în cabina mea și-mi povestea aceleași grozăvii din Polonia, o iubeam, încercam să o sărut, dar buzele ei erau reci ca gheața.  Înainte de plecarea mea la New York unde aveam o conferință de susținut, Hanka a dispărut. N-am uitat-o  niciodată. Am aflat că se afla într-o clinică de boli nervoase.Cineva mi-a spus că a fost găsit un cadavru într-o haltă din Honduras, semăna cu Hanka.
Nu l-am crezut. După  mai mulți ani , a venit un amic din copilărie, mi-a spus că Hanka este tot la Buenos Aires, are familie, copii, nepoți, îmi trmite salutări și mii d scuze. Eu eram , de fapt, într-un spital, nu voiau să-mi dea drumul. Dar am să încer să fug la ea.






Surorile Durerii locuiau la etaj,
Nicio speranță, este a treia criză,
Noapte de noapte, o eventuală fantă,
Până și morții văd lumânările,
Lumea aceasta se îndepărtează,
Nu mai este corabia mea,
Un gnomon dubios, două dureri paralele
Se intersectează,
Maleficiență trucată, m-am înarmat
Cu multă frică, devin imun,
Anul pleacă într-un nor,  ne promite un viitor,
Frunte umedă, ochi albi, fug în grabă baobabi,
Ce  culoare  duc la bar? Sânge roșu în pahar.
Ce-i comun nu pare bun, vinde droguri la Rangoon.
Dezbrăcat la suflet pare  omul dublu  pe picioare,
Fir de iarbă-n barbă, des, dialectic ne dă ghes,
El ne scpă de dușmani,  frig cinstit la Magadan.
Acul de cusut străpunge inima, iubire-ajunge,
Vreau să fiu sihastru iar, să ajung în calendar.
Lemn cu lemn să ne-nfrățim, cedri falnici să-nmulțim.
Fiecare e liber să cadă, ca fructele, oglinzile  aleargă chipurile,
Suntem simple sugative, ne iubesc florile uscate, îăntre file,
 Poezia ne aburește, precum vinul fiert,
fier topit   curge în vinele noastre, nu putem fi arați ca pământul,
noi nu vom fi pământ, pământul nu râde,nu plânge,
este vecinul nostru ursuz, iubito, noi nu vom fi pământ,
ne vom roti mereu în jurul aceleiași flăcări,
ca fluierul în jurul propriului trup.    


Săgeata a nimeri în perete, pe Marte creștea un burete,
El se numea Goya, rudă cu mister Aloia,
Eu sunt durerea , îmi zice, șase cu șase , arșice,
Sunt foamea, sexul, sunt cerul, deschideți, veni gunoierul,
Cenușă am fost, acum Phoenix, iubirea recheamă un p…

Solemn un sol zeiesc  pe scări,
 Venea mai mult , deh,  rostogol,
îl așteptau  un brici, jumări,
era miop și foarte gol,
din gâtul său ieșeau  doi  pui
de vârcolaci  fără de dinți,
o, Chrisotomos, suie, sui
la Raiul nostru cu părinți.
Thalassa , Assa îngâna
 Mulțimea  cenușie,  trist,
Heine   balade  rescria,
Noi ne vorbeam, Shalom, my Christ.
Că nici un munte nu e drept,
Copacii cad la vremea lor,
Port semnul   misterios pe piept,
Nestinsul foc,   dar apelor.
Să nu ne lepădăm de noi,
Pe lespezi   cad  în picuri  grei
Sânge și lacrimi, why  my boy?
De ești artist, poți fi   ca ei,
Poți fi profet și să redai
Speranța   revenirii-n Rai.
BMM    


Concluziile - toate la fel,
Pământ, aer, apă și gel,
respiră,  sunt lacrimi, sunt răni,
un circ pentru tot, aștept, dă-mi,
în liniște lanțuri aud,
vezi porțile ?  Cine-i mai crud?
Ce să alunece-n   gol?
Bezna  ne dă un ocol,
Pământ  și aer și  foc,
Eu cred în noroc și mă rog.
BMM  


Când urci pe munte, cărări sunt multe,
Revin coșmaruri, nu pierde haruri,
Că se termină, ori doar începe,
Tu  înțelege, să nu te lepezi,
Nici poezia nu stă mai bine,
Caut-o sub lespezi și sub ruine.
Dar nu ne plângem, e scurt exilul,
Vine și sfarmă arta edilul,
Cuibul de pasăre cade, mor puii,
Redă viața, lacrima suie.
Măștile madororiene, ah, Irene, ce mi-este lene,
Îndură-se cerul și fierul,  să nu rătăcești,
Corăbierul în plină furtună
Unge o pâine cu magiună, tragic magiunul,
Tu caută drumul, că e sălbatic, anul sabatic,
Cine mă sună? Prințesa  nebună,
Nu cred în tine, prințesă a morții,
Caută  artiștii, găsi-vei   hoții,
Nu mor artiștii, nu mor nici hoții,
Marele om se duse-n pământ.
Noi  îl urmăm pe rând,
Soarele către apus,
În ochii tăi s-a ascuns,
Lebede albe-n văzduh,
Șerpii așteaptă sub stuh,
Poate un fundament
Se nalțăi
Chiar în prezent?
Liberi suntem , ce scrii
Prietene colibri?


Solemn un sol zeiesc  pe scări,
 Venea mai mult , deh,  rostogol,
îl așteptau  un brici, jumări,
era miop și foarte gol,
din gâtul său ieșeau  doi  pui
de vârcolaci  fără de dinți,
o, Chrisotomos, suie, sui
la Raiul nostru cu părinți.
Thalassa , Assa îngâna
 Mulțimea  cenușie,  trist,
Heine   balade  rescria,
Noi ne vorbeam, Shalom, my Christ.
Că nici un munte nu e drept,
Copacii cad la vremea lor,
Port semnul   misterios pe piept,
Nestinsul foc,   dar apelor.
Să nu ne lepădăm de noi,
Pe lespezi   cad  în picuri  grei
Sânge și lacrimi, why  my boy?
De ești artist, poți fi   ca ei,
Poți fi profet și să redai
Speranța   revenirii-n Rai.

BMM    

Solemn un sol zeiesc pe scări, Venea mai mult , deh, rostogol, îl așteptau un brici, jumări, era miop și foarte gol, din gâtul său ieșeau doi pui de vârcolaci fără de dinți, o, Chrisotomos, suie, sui la Raiul nostru cu părinți. Thalassa , Assa îngâna Mulțimea cenușie, trist, Heine balade rescria, Noi ne vorbeam, Shalom, my Christ. Că nici un munte nu e drept, Copacii cad la vremea lor, Port semnul misterios pe piept, Nestinsul foc, dar apelor. Să nu ne lepădăm de noi, Pe lespezi cad în picuri grei Sânge și lacrimi, why my boy? De ești artist, poți fi ca ei, Poți fi profet și să redai Speranța revenirii-n Rai. BMM

Solemn un sol zeiesc  pe scări,
 Venea mai mult , deh,  rostogol,
îl așteptau  un brici, jumări,
era miop și foarte gol,
din gâtul său ieșeau  doi  pui
de vârcolaci  fără de dinți,
o, Chrisotomos, suie, sui
la Raiul nostru cu părinți.
Thalassa , Assa îngâna
 Mulțimea  cenușie,  trist,
Heine   balade  rescria,
Noi ne vorbeam, Shalom, my Christ.
Că nici un munte nu e drept,
Copacii cad la vremea lor,
Port semnul   misterios pe piept,
Nestinsul foc,   dar apelor.
Să nu ne lepădăm de noi,
Pe lespezi   cad  în picuri  grei
Sânge și lacrimi, why  my boy?
De ești artist, poți fi   ca ei,
Poți fi profet și să redai
Speranța   revenirii-n Rai.

BMM    
Cabalistul gascon nu avea palton,
Nu avea nevoie, se hrănea cu aloe,
Litere și cifre, coduri trase-n fibre,
Nemurire amplă  sub o biată lampă,
Înnegri trei pagini, toate doar cu versuri,
Victime,  violuri, mizerii și șperțuri,
Dar neîntinată  este poezia,
Este feminină, naște doar iubirea.


Să vedem ce fructe mai scoate pământul,
Fructe otrăvite, otrăvit e gândul,
Noi nu vom muri, Domnul , doar El știe,
Peste valuri trece Duhul veșniciei,
În zadar căința, în zadar  părerea,
Viitor de ceață, temeri și mistere.



  
o

§  


Trăiesc halucinant trecutul, Splendoare-n iarba amintirii, Acea plăcere, freamăt, prime, n-am fost amanți, noi am fost mirii, urcăm în timp, ca-n spre-o cetate care plutește-n neuitare, noi vom fi doar cuceritorii, nebănuite avatare. Clipele triste, neîmplinite Vor fi acolo, dezvrăjite. Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș, Mă pierdeam, încăperi, chei și uși, Duduiau motoare, un oraș Cu viteza unui cărăbuș. Alergam dintr-un colț în altul, Te zăream, te iubeam, am murit, Numai tu, mai frumoasă la zenit, Transatlanticul, de un ghețar, bum-bum. Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult, Te sărut, amintire, te ascult. Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic Dărâmă, rupe totul În interiorul nostru Până în ziua când cineva deschide Ușile, ferestrele, Bine ai venit, iubito. Pământul nu arde, e rece, Numai ființele vii ard Ca niște făclii, Unele ascund focul lor interior, Altele ard precum Hus ori Giordano, Tu, iubito, găsești în mine un rug, Eu aud cum șoptești, Focul arde, el arde, va veni și tăcerea Pe-ntregul pământ, Noi vom arde în stele, Alături, pe rând. Sub pod se zbenguie șopârle, Obsesii, avataruri, repezi gârle, Natura se ascunde-n noi, Absurdul naște și eroi. Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi, În fața ochilor se-ntâmplă o minune Consubstanțială vieții, ne iubim Aici sub pod, noi, veșnici peregrini, Avem același țel sfânt și frumos Pe malul danubian, mai jos, Călătorind mereu pe alt poem, Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn. Înainte de a deschide o carte, Îi cercetez exteriorul, ca unei femei, Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri, Apoi, o răsfoiesc încet, încet, „Sunt o evidență luminoasă”, Îmi spune cartea-femeie, Cu voce joasă, plăcută, Răsfoiește-mă încet, încet, Uneori să te oprești la un capitol, Ai să observi că la sfârșit Vom fi numai noi, doi. Îmi place răcoarea din livezile de pruni, Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni, Nu-mi place gripa, iubesc risipa, Nu vreau refuzul, iubesc abuzul, Dar, Există un dar plin de har, Aș fi fericit să scap de obsesii, De gândul la moarte și de profesii, Iubesc și omul ce nu are nimic, Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric, Să fiu eu prosopul Ce-ți mângâie oful. Prietenul îmi vorbește de libertate, Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește În mințile noastre, știm ce este un cățel, Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul, Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața, Păstrez câteva viniete de melancolie, Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat, Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru, Dar care nu se trădează nicicum. Ne lipsește, vorba lui Allen, Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica, Poate și Dumnezeu Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul. În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit. Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui, În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali. BORIS MARIAN NICIUN COMENTARIU: Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea. Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald. Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni, Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc. Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea, Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai. Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe! Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc. Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur. Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie. El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet? În castelul Metzengerstein Lui E.A.Poe În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher, Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii. Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite. În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă. Șalul Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape. Pantofii negri Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace. Iarna pare centrul luminii, Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci. Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om. Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin. Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf. Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate. Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez. Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii. Falsa Atlantidă Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră? Scarabeul de aur Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur. Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă. Mitologicală Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat, Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie. Exilul cuvântului Lui Andre Neher, acest compendiu Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm. În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida, Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur. Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc. Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta. O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător. Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii… Gram de neliniște, o, Cabala, Cine te știe, moarte nu are, Nu scriu plăcut, nu fug după ciute, Metafora vine ca ursul flămând. Gura ei aștepta sărutul, Lacrimile – o chemare a fericirii, Inima ei se zbătea încă, Prinsă în plasa copilăriei. Totul a fost curmat de un glonț, De o ardere intensă, De mult trupul ei zace inutil, în pământ, Sufletul ei este departe, Mâna care a ținut pistolul, Scrie azi despre trecut, Uită istoria fetei moarte. Memoria nu face zgomot, Ca și morții, Memoria – fiică a Luminii, Morții noștri - țesături fine de lumină. Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât. Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului. Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne. Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ? Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant. Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit? V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet. Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși, din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri, aflu că am căzut cu avionul alaltăieri. Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori. Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți. E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești. O pasăre uriașă Confratelui Bradoski O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise. Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii. o 


 Trăiesc halucinant trecutul,
Splendoare-n iarba amintirii,
Acea plăcere, freamăt, prime,
n-am fost amanți, noi am fost mirii,
urcăm în timp, ca-n spre-o cetate
care plutește-n neuitare,
noi vom fi doar cuceritorii,
nebănuite avatare.
Clipele triste, neîmplinite
Vor fi acolo, dezvrăjite.
Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș,
Mă pierdeam, încăperi, chei și uși,
Duduiau motoare, un oraș
Cu viteza unui cărăbuș.
Alergam dintr-un colț în altul,
Te zăream, te iubeam, am murit,
Numai tu, mai frumoasă la zenit,
Transatlanticul, de un ghețar, bum-bum.
Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult,
Te sărut, amintire, te ascult.
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.
Sub pod se zbenguie șopârle,
Obsesii, avataruri, repezi gârle,
Natura se ascunde-n noi,
Absurdul naște și eroi.
Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,
În fața ochilor se-ntâmplă o minune
Consubstanțială vieții, ne iubim
Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,
Avem același țel sfânt și frumos
Pe malul danubian, mai jos,
Călătorind mereu pe alt poem,
Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn.

Înainte de a deschide o carte,
Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,
Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri,
Apoi, o răsfoiesc încet, încet,
„Sunt o evidență luminoasă”,
Îmi spune cartea-femeie,
Cu voce joasă, plăcută,
Răsfoiește-mă încet, încet,
Uneori să te oprești la un capitol,
Ai să observi că la sfârșit
Vom fi numai noi, doi.
Îmi place răcoarea din livezile de pruni,
Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,
Nu-mi place gripa, iubesc risipa,
Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,
Dar,
Există un dar plin de har,
Aș fi fericit să scap de obsesii,
De gândul la moarte și de profesii,
Iubesc și omul ce nu are nimic,
Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,
Să fiu eu prosopul
Ce-ți mângâie oful.


Prietenul îmi vorbește de libertate,
Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă
Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește
În mințile noastre, știm ce este un cățel,
Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,
Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,
Păstrez câteva viniete de melancolie,
Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,
Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,
Dar care nu se trădează nicicum.
Ne lipsește, vorba lui Allen,
Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,
Poate și Dumnezeu



Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul.




În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit.



 Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui,
În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali. BORIS MARIAN
NICIUN COMENTARIU:



 Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea.


Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald.



Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.



 Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai.


Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe!



Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc.



Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ



Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie.
El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet?



În castelul Metzengerstein Lui E.A.Poe În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher,
Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii.




Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite.
În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă.


Șalul

Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.



Pantofii negri

 Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace.



 Iarna pare centrul luminii,
Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci.




 Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om.



 Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin.



Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.



Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.



Falsa Atlantidă Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră?



Scarabeul de aur



 Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.



Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.


Mitologicală

Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie.



Exilul cuvântului

 Lui Andre Neher, acest compendiu

 Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal,
Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse.


Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm.



În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.


 Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc.



 Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta.




 O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător.




 Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii…



Gram de neliniște, o, Cabala, Cine te știe, moarte nu are, Nu scriu plăcut, nu fug după ciute, Metafora vine ca ursul flămând. Gura ei aștepta sărutul, Lacrimile – o chemare a fericirii, Inima ei se zbătea încă, Prinsă în plasa copilăriei. Totul a fost curmat de un glonț, De o ardere intensă, De mult trupul ei zace inutil, în pământ, Sufletul ei este departe, Mâna care a ținut pistolul, Scrie azi despre trecut, Uită istoria fetei moarte. Memoria nu face zgomot, Ca și morții, Memoria – fiică a Luminii, Morții noștri - țesături fine de lumină.



 Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului.



Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.



 Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?
Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție




Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla
În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant.



Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă
prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit?
V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet.



Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.



Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori.
Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți.



E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind
la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.



O pasăre uriașă Confratelui Bradoski O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise.




 Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.
o

§