Ai spus
Ai spus că eu aș fi cel mai , cel mai,
Dar nu și ce, iar zilele se trec,
Acum e martie și vine luna mai,
Trec anii și se stinge-n cer un bec.
Interiorul redevine exterior,
Ce-a fost viață, astăzi e-un deșert,
Eu sunt oaza și de mine mi-este dor,
Tu, draga mea, o umbră în incert.
E bine să fii-n centru, dar nu ești,
Un pod pe care circulă furnici,
Pe care crește iedera-nverzești,
Iar dedesubt dorm vagabonzi-calici.
Trăiesc uimit că Domnul-Dumnezeu
Nu mă mai cheamă la un interviu,
Eu aș putea să-i spun ce-am spus mereu,
Că după moarte tot am să mai scriu.
Cu ce folos, mă-ntreabă-un trecător,
Ehei, prin scris respir ușor,
Tu ești reperul și de tine mi-este dor,
Dar tu nu știi, ca pasărea în zbor.
Ești fericită, nu-mi spune că-s trist,
Cunosc puterea de a fi, exist.
BORIS MARIAN
Bondar
Bondar
Bâzâi ca un bondar de departe,
Dar nu te pot ține în brațe,
Cuvântul „aut” a dispărut,
Sunt în interiorul tău,
Precum Iona, ascultă,
O lume s-a năruit,
Nu-mi pasă, eu mă simt bine,
ca la mine acasă, îți aud inima bătând nebunește,
râzi, înțelegi ce se-ntâmplă?
Parcă sunt Nautilius plutind în interiorul tău,
Când mă vei naște?
BORIS MARIAN
Bâzâi ca un bondar de departe,
Dar nu te pot ține în brațe,
Cuvântul „aut” a dispărut,
Sunt în interiorul tău,
Precum Iona, ascultă,
O lume s-a năruit,
Nu-mi pasă, eu mă simt bine,
ca la mine acasă, îți aud inima bătând nebunește,
râzi, înțelegi ce se-ntâmplă?
Parcă sunt Nautilius plutind în interiorul tău,
Când mă vei naște?
BORIS MARIAN
Aici încep cu tine
Aici încep cu tine
Aici încep cu tine,
Apoi trec la mine,
Un tren cosmic
Circulă în vine,
La capătul Pământului
Tot noi suntem
Dincolo de el, tot noi.
Dar unde suntem noi?
Omniprezenți, omnipotenți
Ca Dumnezeu.
Nu greșim niciodată,
Nici răbdare nu avem,
Am umplut lumea de copii din flori.
Flori de nufăr, copiii sunt mereu umezi,
Ca niște flori.
Mai știi cum mă cheamă?
Cyrano, citește invers,
Pe tine te cheamă Alfa și Omega
și ne iubim. BORIS MARIAN
Aici încep cu tine,
Apoi trec la mine,
Un tren cosmic
Circulă în vine,
La capătul Pământului
Tot noi suntem
Dincolo de el, tot noi.
Dar unde suntem noi?
Omniprezenți, omnipotenți
Ca Dumnezeu.
Nu greșim niciodată,
Nici răbdare nu avem,
Am umplut lumea de copii din flori.
Flori de nufăr, copiii sunt mereu umezi,
Ca niște flori.
Mai știi cum mă cheamă?
Cyrano, citește invers,
Pe tine te cheamă Alfa și Omega
și ne iubim. BORIS MARIAN
Utrillo
Marele Pohem Utrillo
Cineva mi-a spus, pe bună dreptate,
nu mai copia biografii din cărți, wikipedii, etc.
Am să scriu despre Utrillo, îmi place băiatul acesta alcoolic,
din mamă alcoolică, mama lui, păcat că eu nu beau,
dar toată ziua citesc și scriu, poate mor scriind,
faci bine și-ți auzi de rău, adesea mă gândesc cu jale
la mustățile dumitale, a la Gorki, ce cauți tu în piața Tertre?
Dar în castelul Pierrefonds? Nu te-au lăsat înăuntru.
La Moulin de la Galette trebuia desființată.
O pisică umblă pe acoperișul din Montmagny.
De Sacre-Coeure, ce să vorbim|?
Acolo, pe scări, am mâncat o conservă,
biet turist din Est, nici câinii din Paris nu consumau așa ceva.
Bunica și câinele stau alături de Maurice, nici nu zâmbesc.
Case albe cu ferestre negre, asta ai pictat toată viața, de ce?
Utrillo, tu nu ai cunoscut comunismul, de aceea te-ai apucat de băut,
Dar ai umplut muzeele lumii cu tablouri minunate.
BORIS MARIAN
Cineva mi-a spus, pe bună dreptate,
nu mai copia biografii din cărți, wikipedii, etc.
Am să scriu despre Utrillo, îmi place băiatul acesta alcoolic,
din mamă alcoolică, mama lui, păcat că eu nu beau,
dar toată ziua citesc și scriu, poate mor scriind,
faci bine și-ți auzi de rău, adesea mă gândesc cu jale
la mustățile dumitale, a la Gorki, ce cauți tu în piața Tertre?
Dar în castelul Pierrefonds? Nu te-au lăsat înăuntru.
La Moulin de la Galette trebuia desființată.
O pisică umblă pe acoperișul din Montmagny.
De Sacre-Coeure, ce să vorbim|?
Acolo, pe scări, am mâncat o conservă,
biet turist din Est, nici câinii din Paris nu consumau așa ceva.
Bunica și câinele stau alături de Maurice, nici nu zâmbesc.
Case albe cu ferestre negre, asta ai pictat toată viața, de ce?
Utrillo, tu nu ai cunoscut comunismul, de aceea te-ai apucat de băut,
Dar ai umplut muzeele lumii cu tablouri minunate.
BORIS MARIAN
Marele Pohem
Marele Pohem – Mukles, capcane
La Copacabana se întind capcane, castelul străvechi, perechi și perechi, coaste de mamut, ne iubim în dud. Lună sângerie, pământul ne știe, la reanimare ține-o lumânare. Saltimbancul e la Edikule, muzică-n bistrou tocmai la Jibou, viața – un miș-maș, te țuc mintenaș, dar de fantomă fuge și-o Gorgonă. Pe Rue Ravignan fuge un golan, Max Jacob pe site-uri, zadarnice raiduri, toți vorbim din suflet, numai eu șed, mukles! La Chateroux mă visam, la castel, cu Germaine, cu Michel, cu Jacques Brel, aud strigătul mamei în somn, din pernă se nalță un dom, tatăl meu este azi un cocor, eu mă legăn de clopot, de-un nor, mă întreabă amicii, ce crezi? Da, eu cred ce visez, mukles. Dumnezeu este sus, orb și surd, pe părinți mai des îi aud, pe iubitele mele ce trec, ucigându-mă-n ritul aztec. Hai să ne iubim pe năsucul fin, apoi doar pe buze, apoi pe sub bluze, apoi în turniruri, iubirile-n șiruri, iar la urmă iar să mă laud, stegar. Îmi intră ghiocei în cap, ai naibii. Mă bâzâie un tăun. Soldații murmură.
Dați-mi poezie adevărată, nervoasă ca un cal nărăvaș. Cineva înalță brațele ca un candelabru. Cineva îmi spune – mai așteaptă cu dragostea, o să vină. Așa așteptăm și cutremurul. Nu vine, al naibii, mukles. Măi, tu ai cenușă în cap. Există și simțuri mai mici. Mă-nclin dulce ca o vișină de compot. Uneori, poeziile tremură goale. Le iubim. Eu nu voi fi ceea ce sunt și nici nu sunt ceea ce am fost. Sânii ca două lacrimi, dinții, lupi în noapte. Am impresia că ne vom naște din nou. Un regat vesel ne așteaptă. Lasă-mă să-ți culeg cu buzele petala de pe umăr, o fi urma unei aripi? Pe jumătate nebun, pe jumătate gol, el alerga pe străzi în căutarea unui coșciug. Unde fugi? L-a întrebat o fecioară și l-a luat cu ea acasă. Arde patul, strigă cei doi îndrăgostiți. Pompierii au venit, ca de obicei, prea târziu. Focul făcuse copii.
Luptăm cu arme albe, cu brațele, cu pieptul, cu ce avem, victoria se știe. Poarta Raiului este închisă, cheia este la mine. Ca să mă-mbăt a trebuit să sorb multe gări, trenuri de noapte,chiar și sârmă ghimpată. Ce o fi visând un câine? Aș fi vrut să fiu câine, pisică, șarpe, porumbel, le invidiez somnul. Ura din dragoste nu este ură sau nu a fost dragoste. Mă gândeam la cineva cu nume de cuțit.
Când se aduc bucatele, se descoperă că este trupul meu tranșat. Vinul se retrage, speriat, în butoaie. Ce poate fi mai nedrept decât o călugăriță biciuită în văzul lumii? De necaz,inima se duce în codru cu o caleașcă plină cu sânge. Dar ce luminos râdeam împreună?
BORIS MARIAN
La Copacabana se întind capcane, castelul străvechi, perechi și perechi, coaste de mamut, ne iubim în dud. Lună sângerie, pământul ne știe, la reanimare ține-o lumânare. Saltimbancul e la Edikule, muzică-n bistrou tocmai la Jibou, viața – un miș-maș, te țuc mintenaș, dar de fantomă fuge și-o Gorgonă. Pe Rue Ravignan fuge un golan, Max Jacob pe site-uri, zadarnice raiduri, toți vorbim din suflet, numai eu șed, mukles! La Chateroux mă visam, la castel, cu Germaine, cu Michel, cu Jacques Brel, aud strigătul mamei în somn, din pernă se nalță un dom, tatăl meu este azi un cocor, eu mă legăn de clopot, de-un nor, mă întreabă amicii, ce crezi? Da, eu cred ce visez, mukles. Dumnezeu este sus, orb și surd, pe părinți mai des îi aud, pe iubitele mele ce trec, ucigându-mă-n ritul aztec. Hai să ne iubim pe năsucul fin, apoi doar pe buze, apoi pe sub bluze, apoi în turniruri, iubirile-n șiruri, iar la urmă iar să mă laud, stegar. Îmi intră ghiocei în cap, ai naibii. Mă bâzâie un tăun. Soldații murmură.
Dați-mi poezie adevărată, nervoasă ca un cal nărăvaș. Cineva înalță brațele ca un candelabru. Cineva îmi spune – mai așteaptă cu dragostea, o să vină. Așa așteptăm și cutremurul. Nu vine, al naibii, mukles. Măi, tu ai cenușă în cap. Există și simțuri mai mici. Mă-nclin dulce ca o vișină de compot. Uneori, poeziile tremură goale. Le iubim. Eu nu voi fi ceea ce sunt și nici nu sunt ceea ce am fost. Sânii ca două lacrimi, dinții, lupi în noapte. Am impresia că ne vom naște din nou. Un regat vesel ne așteaptă. Lasă-mă să-ți culeg cu buzele petala de pe umăr, o fi urma unei aripi? Pe jumătate nebun, pe jumătate gol, el alerga pe străzi în căutarea unui coșciug. Unde fugi? L-a întrebat o fecioară și l-a luat cu ea acasă. Arde patul, strigă cei doi îndrăgostiți. Pompierii au venit, ca de obicei, prea târziu. Focul făcuse copii.
Luptăm cu arme albe, cu brațele, cu pieptul, cu ce avem, victoria se știe. Poarta Raiului este închisă, cheia este la mine. Ca să mă-mbăt a trebuit să sorb multe gări, trenuri de noapte,chiar și sârmă ghimpată. Ce o fi visând un câine? Aș fi vrut să fiu câine, pisică, șarpe, porumbel, le invidiez somnul. Ura din dragoste nu este ură sau nu a fost dragoste. Mă gândeam la cineva cu nume de cuțit.
Când se aduc bucatele, se descoperă că este trupul meu tranșat. Vinul se retrage, speriat, în butoaie. Ce poate fi mai nedrept decât o călugăriță biciuită în văzul lumii? De necaz,inima se duce în codru cu o caleașcă plină cu sânge. Dar ce luminos râdeam împreună?
BORIS MARIAN
Știi de admir?
Știi ce admir la tine?
Știi ce admir la tine? Echilibrul, mă alăptezi mereu.
Eu sunt corabia beată a lui Rimbaud,
Am obiceiul să mă dau altul,
Îmi place regele Arthur,
Dar și Lancelot, Tristan, Don Quijote,
Cyrano, oarecum , Humphrey Bogart,
Dar sunt, totuși, eu însumi, un om
cu apucături ciudate.
Îmi plăceau cândva Ceapaev, Mahno,
Iar Quasimodo îmi este drag și acum,
Oarecum Jean Valjean, niciodată Napoleon,
Există un tort cu acest nume.
Râsul se pierde ca și contul la bancă,
Iubirea întârzie, ceață, revizii,
Plouă mărunt cu sinucigași,
Genunchii iubitei pâlpâie,
Se ard becurile.
Trupul se ascunde sub plapuma tăcerii,
Respirăm șuierător, ca un avion bimotor,
Aud cum apa picură-n cadă,
Or fi capete ghilotinate?
Gâtul subțire, l-aș cuprinde cu degetele,
Alunec mai jos, misterul dintre sâni
este de nedezlegat.
Dau capul meu pentru un cap fără dureri,
În capul meu este o Pasăre Phoenix,
La doi pași de inimă ești Tu.
Vino tiptil și ia-mi viața,
Poart-o ca pe o jucărie între degete,
Pune-o între sâni, poate renasc.
BORIS MARIAN
Știi ce admir la tine? Echilibrul, mă alăptezi mereu.
Eu sunt corabia beată a lui Rimbaud,
Am obiceiul să mă dau altul,
Îmi place regele Arthur,
Dar și Lancelot, Tristan, Don Quijote,
Cyrano, oarecum , Humphrey Bogart,
Dar sunt, totuși, eu însumi, un om
cu apucături ciudate.
Îmi plăceau cândva Ceapaev, Mahno,
Iar Quasimodo îmi este drag și acum,
Oarecum Jean Valjean, niciodată Napoleon,
Există un tort cu acest nume.
Râsul se pierde ca și contul la bancă,
Iubirea întârzie, ceață, revizii,
Plouă mărunt cu sinucigași,
Genunchii iubitei pâlpâie,
Se ard becurile.
Trupul se ascunde sub plapuma tăcerii,
Respirăm șuierător, ca un avion bimotor,
Aud cum apa picură-n cadă,
Or fi capete ghilotinate?
Gâtul subțire, l-aș cuprinde cu degetele,
Alunec mai jos, misterul dintre sâni
este de nedezlegat.
Dau capul meu pentru un cap fără dureri,
În capul meu este o Pasăre Phoenix,
La doi pași de inimă ești Tu.
Vino tiptil și ia-mi viața,
Poart-o ca pe o jucărie între degete,
Pune-o între sâni, poate renasc.
BORIS MARIAN
Anarhia - mama ordinii
Anarhia –mama ordinii
Când eram copil spărgeam
Geamurile vecinilor,
Aruncam cu cartofi în milițieni,
Dar iubeam pisicile, câinii,
Săream gardul școlii,
Nu-mi plăceau portarii,
Dar iubeam din ochi
Toate fetele frumoase.
Acum urăsc regulamentele,
Postez zece poeme pe un site,
Sunt eliminat ca la școală,
Aș face revoluție,
Anarhia – mati poriadka,
Totuși vine o vreme
Când trebuie să te ferești de scandal,
Riști să ți se spargă dinții,
Deși cineva te iubește,
Ești mântuit, recalcitrant nenorocit.
Mă agăț de lucrui,
Cât mai rezist?
Mă dezintegrez,
mă mir că mai exist,
soarele iese de sub pat,
ca un pantof de aur,
luna se bălăngăne în capul meu,
un motan sare de pe un bloc pe altul,
steagul victoriei flutură pe un morman de moloz,
vin morții, ne povestesc cum a fost,
iar eu mă retrag într-o cazemată
și mă iubesc cu draga mea …
BORIS MARIAN
Când eram copil spărgeam
Geamurile vecinilor,
Aruncam cu cartofi în milițieni,
Dar iubeam pisicile, câinii,
Săream gardul școlii,
Nu-mi plăceau portarii,
Dar iubeam din ochi
Toate fetele frumoase.
Acum urăsc regulamentele,
Postez zece poeme pe un site,
Sunt eliminat ca la școală,
Aș face revoluție,
Anarhia – mati poriadka,
Totuși vine o vreme
Când trebuie să te ferești de scandal,
Riști să ți se spargă dinții,
Deși cineva te iubește,
Ești mântuit, recalcitrant nenorocit.
Mă agăț de lucrui,
Cât mai rezist?
Mă dezintegrez,
mă mir că mai exist,
soarele iese de sub pat,
ca un pantof de aur,
luna se bălăngăne în capul meu,
un motan sare de pe un bloc pe altul,
steagul victoriei flutură pe un morman de moloz,
vin morții, ne povestesc cum a fost,
iar eu mă retrag într-o cazemată
și mă iubesc cu draga mea …
BORIS MARIAN
Unii spun
Unii spun
"Unii spun, alții spun, mai în șoaptă, pe-ascuns,
Alții strigă și mint, te lovesc, te străpung
Cu săgeți otrăvite, te ucid uneori,
Dar poetul mereu va renaște-n cocori,
Va renaște în frunze, în vântul fugar,
În râsul copilului, fraged sugar,
Nu mă tem de minciuni, de sperietori,
Dacă Domnul e veșnic, nici poeții nu mor.
x x x x x x x
Destul privim în stele,
În ochii tăi privesc,
Nu-mi pasă. Veșnicia?
Celor ce nu iubesc.
Nu cred în veșnicie,
Ascult doar pulsul tău
Accelerat, pupila
Străluce ca un tău.
Las calculul deoparte,
Tehnologii uitând,
Nu-mi trebuie nici o carte
Să te sărut adânc.
BORIS MARIAN
"Unii spun, alții spun, mai în șoaptă, pe-ascuns,
Alții strigă și mint, te lovesc, te străpung
Cu săgeți otrăvite, te ucid uneori,
Dar poetul mereu va renaște-n cocori,
Va renaște în frunze, în vântul fugar,
În râsul copilului, fraged sugar,
Nu mă tem de minciuni, de sperietori,
Dacă Domnul e veșnic, nici poeții nu mor.
x x x x x x x
Destul privim în stele,
În ochii tăi privesc,
Nu-mi pasă. Veșnicia?
Celor ce nu iubesc.
Nu cred în veșnicie,
Ascult doar pulsul tău
Accelerat, pupila
Străluce ca un tău.
Las calculul deoparte,
Tehnologii uitând,
Nu-mi trebuie nici o carte
Să te sărut adânc.
BORIS MARIAN
Albastru
Albastru
Căpriorul cu săgeata-ntre coaste
Aleargă, îl văd, fără speranță,
Câinii-l urmează, latră zadarnic,
Căprior așteptat pe câmpiile-albastre.
Astfel și noi, o săgeată-ntre coaste,
Curg picături de sânge albastru,
Ce ne așteaptă, cine așteaptă,
Dar noi zâmbim, ne vedem de-ale noastre.
Eu am văzut lacrimi albastre,
Avem păcate multe, de toate,
Iar Dumnezeu peste cerul albastru
Ne face un semn, mai adastă, adastă.
BORIS MARIAN
Căpriorul cu săgeata-ntre coaste
Aleargă, îl văd, fără speranță,
Câinii-l urmează, latră zadarnic,
Căprior așteptat pe câmpiile-albastre.
Astfel și noi, o săgeată-ntre coaste,
Curg picături de sânge albastru,
Ce ne așteaptă, cine așteaptă,
Dar noi zâmbim, ne vedem de-ale noastre.
Eu am văzut lacrimi albastre,
Avem păcate multe, de toate,
Iar Dumnezeu peste cerul albastru
Ne face un semn, mai adastă, adastă.
BORIS MARIAN
Antidot
Antidot
Ce rost are să te cerți cu Haosul?
El are întotdeauna dreptate.
Suntem noi doar conserve pe două picioare?
În frig doar globeii înfloresc.
Dar demența este patetică. Așa vrea ea.
Mâinile fanatizate nu cunosc dragostea.
Iubito, vreau să plângem împreună
și să ne iubim plângând.
Trec o mie de oameni și au același chip,
Chipul lui Dumnezeu.
Ochii tăi au ricoșat în ochii mei,
Ne-am prăbușit în aceeași cascadă.
Până când va ieși soarele,
Vom recădea mereu, mereu, mereu.
BORIS MARIAN
Ce rost are să te cerți cu Haosul?
El are întotdeauna dreptate.
Suntem noi doar conserve pe două picioare?
În frig doar globeii înfloresc.
Dar demența este patetică. Așa vrea ea.
Mâinile fanatizate nu cunosc dragostea.
Iubito, vreau să plângem împreună
și să ne iubim plângând.
Trec o mie de oameni și au același chip,
Chipul lui Dumnezeu.
Ochii tăi au ricoșat în ochii mei,
Ne-am prăbușit în aceeași cascadă.
Până când va ieși soarele,
Vom recădea mereu, mereu, mereu.
BORIS MARIAN
Punct ochit, punct lovit
Punct ochit, punct lovit
Lui F. M.
O mie de cărți cu dedicații, nici una citită, o admirație inexplicabilă, feriți, cade tencuiala. Destinele intermediare se desfășoară frenetic, ai cucerit un imperiu care de mult a căzut. Aerul orb te mai poartă ca pe un fulg de erete, fețele morților, larmă neauzită de Cerber. Mai platonic fiind decât Plato, mai satanic decât Satana, ești tandru mai mult, don Juanul e mic copil, o cătană.
Toga împăraților decedați prin violență, somn orgolios, nu vezi cuvintele însângerate? Eu știu să scriu și lungi poeme, poate și versuri din cuvinte, îți pun în păr doar diademe, nimic nu mă dezminte. Iar alții umblă neîncoronați, dorm pe sub bănci, beau apă –n lacuri, spânzurătorile plâng goale, fiii lui Brutus, frații – frații. Sunt sincer chiar până la lacrimi, dintr-o iubire-n alta trece viața cea fără de margini, călăul este mort și rece. Cercul pumnalelor se strânge, cad togile, ah, împăratul este mai gol decât o larvă lovind cu coada moale, flască. Atunci stai nemișcat ca stâlpii de care se agață luna.
Sunt mii de poezii extraordinare, unde se vor duce ele? Golul crește amenințător. Distanțele devin infinite. Mângâiem cuvinte. Ele mor de inaniție. Banchetul a fost reușit. Toți purtau peruci parfumate.O brățară lată, de corali. Diamant cubic. O fată subțire cu sânii îmbobociți. Asta vrea împăratul. Doică sau zeiță de o mie de ani. Stau ascuns, stăm nemișcați. Ne lăudăm în șoaptă. Aici este frica din cenușă. Infernul există, nimeni nu-l vede. Slujbaș al nemuririi, încotro? Logodnica locotenentului francez nu mai vine. Întunecat pe jumătate, visez un glonț de argint. Săbiile ruginesc în pământ. Oprimat de adevăruri, devin un mincinos. Cineva mi-a spus că ura naște ură, dar dragostea? Fiecare va răspunde altfel. Orice mișcare poate distruge o lume. Să mor mai presus de mine.
BORIS MARIAN
Lui F. M.
O mie de cărți cu dedicații, nici una citită, o admirație inexplicabilă, feriți, cade tencuiala. Destinele intermediare se desfășoară frenetic, ai cucerit un imperiu care de mult a căzut. Aerul orb te mai poartă ca pe un fulg de erete, fețele morților, larmă neauzită de Cerber. Mai platonic fiind decât Plato, mai satanic decât Satana, ești tandru mai mult, don Juanul e mic copil, o cătană.
Toga împăraților decedați prin violență, somn orgolios, nu vezi cuvintele însângerate? Eu știu să scriu și lungi poeme, poate și versuri din cuvinte, îți pun în păr doar diademe, nimic nu mă dezminte. Iar alții umblă neîncoronați, dorm pe sub bănci, beau apă –n lacuri, spânzurătorile plâng goale, fiii lui Brutus, frații – frații. Sunt sincer chiar până la lacrimi, dintr-o iubire-n alta trece viața cea fără de margini, călăul este mort și rece. Cercul pumnalelor se strânge, cad togile, ah, împăratul este mai gol decât o larvă lovind cu coada moale, flască. Atunci stai nemișcat ca stâlpii de care se agață luna.
Sunt mii de poezii extraordinare, unde se vor duce ele? Golul crește amenințător. Distanțele devin infinite. Mângâiem cuvinte. Ele mor de inaniție. Banchetul a fost reușit. Toți purtau peruci parfumate.O brățară lată, de corali. Diamant cubic. O fată subțire cu sânii îmbobociți. Asta vrea împăratul. Doică sau zeiță de o mie de ani. Stau ascuns, stăm nemișcați. Ne lăudăm în șoaptă. Aici este frica din cenușă. Infernul există, nimeni nu-l vede. Slujbaș al nemuririi, încotro? Logodnica locotenentului francez nu mai vine. Întunecat pe jumătate, visez un glonț de argint. Săbiile ruginesc în pământ. Oprimat de adevăruri, devin un mincinos. Cineva mi-a spus că ura naște ură, dar dragostea? Fiecare va răspunde altfel. Orice mișcare poate distruge o lume. Să mor mai presus de mine.
BORIS MARIAN
Cetire în zori
Cetire în zori
Citea poeta cu glas stins, cum lăcrimau cuvintele,
Eram învins de o tristețe lungă, fără margini,
Citea poeta pagini, pagini, credea, iubea, trăia, era,
În ea gândea doar inima.
Seara cămășilor de forță
Ne va purta într-un spital
În veșnic carnaval.
Locomotiva de argint
Urcă pe norii albi, colind,
Iar Afroditele mai au
și șapte sâni și un Brockhaus.
Trăiesc încet și mor iuțind
Pasul, dar azi ich bin doch Blind,
De jur și împrejur aud,
Se-mperechează gâze-n dud,
Statuie albă, sângerezi,
Eu mor, mă cântă-un huhurez.
Ne citim la marginea unei ape,
Ne clătinăm, ne sprijinim unul de altul,
Desfigurați de admirație, unul față de altul.
Tatăl nostru este Norocul, mama este Poesia,
Suntem frate și soră și amanți incestuoși,
Până când un fulger ne va pietrifica.
Cineva o să treacă pe aici,
O să spună – ce mult s-au iubit!
BORIS MARIAN
Citea poeta cu glas stins, cum lăcrimau cuvintele,
Eram învins de o tristețe lungă, fără margini,
Citea poeta pagini, pagini, credea, iubea, trăia, era,
În ea gândea doar inima.
Seara cămășilor de forță
Ne va purta într-un spital
În veșnic carnaval.
Locomotiva de argint
Urcă pe norii albi, colind,
Iar Afroditele mai au
și șapte sâni și un Brockhaus.
Trăiesc încet și mor iuțind
Pasul, dar azi ich bin doch Blind,
De jur și împrejur aud,
Se-mperechează gâze-n dud,
Statuie albă, sângerezi,
Eu mor, mă cântă-un huhurez.
Ne citim la marginea unei ape,
Ne clătinăm, ne sprijinim unul de altul,
Desfigurați de admirație, unul față de altul.
Tatăl nostru este Norocul, mama este Poesia,
Suntem frate și soră și amanți incestuoși,
Până când un fulger ne va pietrifica.
Cineva o să treacă pe aici,
O să spună – ce mult s-au iubit!
BORIS MARIAN
Satyricon
Satyricon sau dezvirginarea ( prozopoemă)
Bărbatul –satyr, femeia – satyricon. Sub umbrelă –o fiară și un copil. Ironia și umorul vor reintra în drepturi. Moraliștii sunt adevărații nefericiți. O femeie inteligentă își poate permite orice. Textul trebuie să aibă sare și piper, altfel nu este literatură. Să dezvirginăm sufletul cititorului. Admir popoarele care își conduc morții pe ultimul drum cu voioșie. Unde sunt amazoanele de altădată? O doamnă palidă trece prin visul meu, îi șoptesc, ucide-mă cu un ultim sărut. Viitorul geme ca o femeie în chinurile facerii. Mirosul tutunului, alcoolului, al dragostei – un iad paradisiac. Există ani goi, zile goale, ore goale, dar viața merită trăită. Există femei goale. Dușmănia este ridicolă, prietenia e relativă, prietenul dușmanului – cine este el? Euforia dragostei, brusc, trădarea. O, biet Othello, o , biată Desdemona, totul se rezolva altfel dacă se sărutau. Fără vorbe. Cum arată sufletul fluturelui? O dragoste de-a sacră neglijență. Ne-mperechiem cu ceața? Bem și golul din noi. Trandafirul este un animal sălbatic. Suntem slujbași umili ai literaturii, ai ficțiunii, nu ai realității. Mielul este ghiocelul care plânge. Strigătul luptătorului precum strigătele dragostei. Dacă poetul nu este și satyr, plictisește. Din castel au plecat stăpânii, fantoma bufonului râde în hohote, pe scări se sărută două schelete. Himera este o femeie pe care numai nebunii o văd și o cunosc. Cine își pierde capul , câștigă în simțuri. Râsul nu poate fi înmormântat, numai plânsul. Să fii orice, numai iepure – nu. Nimic nu este mai frumos ca un sân dezgolit. Nu de moarte mă tem, ci de inactivitatea ei. Există versuri care nu-și găsesc locul, ele se doresc unice. Să nu confundăm nebunia cu dragostea, ele sunt prietene. Se apropia seara cămășilor de forță. Locomotiva de argint a vârstei a treia. Afroditele avea șapte sâni. A trăi încet, a muri repede și nu invers. De jur-împrejur – împerechieri și tu visezi. Dacă mâine voi muri, voi regreta că nu mai pot să scriu.
BORIS MARIAN
Bărbatul –satyr, femeia – satyricon. Sub umbrelă –o fiară și un copil. Ironia și umorul vor reintra în drepturi. Moraliștii sunt adevărații nefericiți. O femeie inteligentă își poate permite orice. Textul trebuie să aibă sare și piper, altfel nu este literatură. Să dezvirginăm sufletul cititorului. Admir popoarele care își conduc morții pe ultimul drum cu voioșie. Unde sunt amazoanele de altădată? O doamnă palidă trece prin visul meu, îi șoptesc, ucide-mă cu un ultim sărut. Viitorul geme ca o femeie în chinurile facerii. Mirosul tutunului, alcoolului, al dragostei – un iad paradisiac. Există ani goi, zile goale, ore goale, dar viața merită trăită. Există femei goale. Dușmănia este ridicolă, prietenia e relativă, prietenul dușmanului – cine este el? Euforia dragostei, brusc, trădarea. O, biet Othello, o , biată Desdemona, totul se rezolva altfel dacă se sărutau. Fără vorbe. Cum arată sufletul fluturelui? O dragoste de-a sacră neglijență. Ne-mperechiem cu ceața? Bem și golul din noi. Trandafirul este un animal sălbatic. Suntem slujbași umili ai literaturii, ai ficțiunii, nu ai realității. Mielul este ghiocelul care plânge. Strigătul luptătorului precum strigătele dragostei. Dacă poetul nu este și satyr, plictisește. Din castel au plecat stăpânii, fantoma bufonului râde în hohote, pe scări se sărută două schelete. Himera este o femeie pe care numai nebunii o văd și o cunosc. Cine își pierde capul , câștigă în simțuri. Râsul nu poate fi înmormântat, numai plânsul. Să fii orice, numai iepure – nu. Nimic nu este mai frumos ca un sân dezgolit. Nu de moarte mă tem, ci de inactivitatea ei. Există versuri care nu-și găsesc locul, ele se doresc unice. Să nu confundăm nebunia cu dragostea, ele sunt prietene. Se apropia seara cămășilor de forță. Locomotiva de argint a vârstei a treia. Afroditele avea șapte sâni. A trăi încet, a muri repede și nu invers. De jur-împrejur – împerechieri și tu visezi. Dacă mâine voi muri, voi regreta că nu mai pot să scriu.
BORIS MARIAN
Puterea cuvintelor
Puterea cuvintelor
Preferăm de multe ori cuvintele, unei dragoste adevărate.
Dezvirginarea este un proces mecanic, dar câte crime și dezbinări nu s-au produs din cauza unui amănunt anatomic?
Cum să te uit? Uiți pe cine vrei să uiți și chiar reușești.
Este imposibil să nu te gândești la ceva, la cineva. Dar cuvintele nu ajung.
Miezul nopții, începe dansul vrăjitoarelor, cine nu le cunoaște să doarmă liniștit.
Cine nu știe că iubirea este o boală? Prea puțin cercetată, fără antidot. Nici scrisul nu o vindecă, o agravează.
Încerc să scurtez timpul, pedalez mai repede, timpul se îndepărtează la linia orizontului, chipul tău o să apară în vis, cu o lacrimă pe obraz, sorb această lacrimă. Dimnieașa vom fi pe o ramură din Pomul Vieții, Pomul Păcatului. Murim în zorii fiecărei zile spre a reînvia la miezul nopții.
Îți plac florile, mie îmi place parfumul tău, ne potrivim ca un pumnal de argint într-o teacă de aur.
Vânăm poemul, iar el aleargă noaptea de nebun, apoi , brusc, dau de tine, te scalzi în lacul luminat de lună, complicea lună, un căprior ne păzește iubirea.
Miezul nopții place liliecilor, bufnițelor și poeților. Atunci scriu pe pielea ta fină, cu buzele scriu, cu vârful degetelor, mă încordez ca o vioară, cuvintele devin acorduri și tremoluri tânguioase, sub un arcuș vrăjit, există un demon al iubirii fără sfârșit.
Apocalipsa va fi o victorie a dragostei fără opreliști, ne vom întoarce în Rai, fără veșminte, dar mult mai depravați decât Adam și Eva.
De ce este trupul femeii plin de mister? Este o revoltă față de castul Dumnezeu.
Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea ne va lega pe veci.
Cum o fi fost dragostea Venerei? Depășește imaginația mea.
În Pantheon au pătruns ființe vii, marii morții așteaptă un sărut să fie treziți la viață.
Inima ta a început să bată în mine.
Nu-mi este somn, cu tine aș fi mereu treaz până la ultima suflare.
BORIS MARIAN
Preferăm de multe ori cuvintele, unei dragoste adevărate.
Dezvirginarea este un proces mecanic, dar câte crime și dezbinări nu s-au produs din cauza unui amănunt anatomic?
Cum să te uit? Uiți pe cine vrei să uiți și chiar reușești.
Este imposibil să nu te gândești la ceva, la cineva. Dar cuvintele nu ajung.
Miezul nopții, începe dansul vrăjitoarelor, cine nu le cunoaște să doarmă liniștit.
Cine nu știe că iubirea este o boală? Prea puțin cercetată, fără antidot. Nici scrisul nu o vindecă, o agravează.
Încerc să scurtez timpul, pedalez mai repede, timpul se îndepărtează la linia orizontului, chipul tău o să apară în vis, cu o lacrimă pe obraz, sorb această lacrimă. Dimnieașa vom fi pe o ramură din Pomul Vieții, Pomul Păcatului. Murim în zorii fiecărei zile spre a reînvia la miezul nopții.
Îți plac florile, mie îmi place parfumul tău, ne potrivim ca un pumnal de argint într-o teacă de aur.
Vânăm poemul, iar el aleargă noaptea de nebun, apoi , brusc, dau de tine, te scalzi în lacul luminat de lună, complicea lună, un căprior ne păzește iubirea.
Miezul nopții place liliecilor, bufnițelor și poeților. Atunci scriu pe pielea ta fină, cu buzele scriu, cu vârful degetelor, mă încordez ca o vioară, cuvintele devin acorduri și tremoluri tânguioase, sub un arcuș vrăjit, există un demon al iubirii fără sfârșit.
Apocalipsa va fi o victorie a dragostei fără opreliști, ne vom întoarce în Rai, fără veșminte, dar mult mai depravați decât Adam și Eva.
De ce este trupul femeii plin de mister? Este o revoltă față de castul Dumnezeu.
Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea ne va lega pe veci.
Cum o fi fost dragostea Venerei? Depășește imaginația mea.
În Pantheon au pătruns ființe vii, marii morții așteaptă un sărut să fie treziți la viață.
Inima ta a început să bată în mine.
Nu-mi este somn, cu tine aș fi mereu treaz până la ultima suflare.
BORIS MARIAN
Antisentimente
Anti-sentimente
Sentimentul că ești iubit întrece orice altă fericire. Banal, dar adevărat.
Culturism, naturism, prostii. O poezie bună, o iubire, da, prelungesc viața.
Trăiască viciile! Ele te fac să trăiești, altfel ești o plantă.
O poezie, un vers pot fecunda ca albinele.
Decât voce mare, o bună vocație.
Într-un cerc nu intră decât prizonierii egolatriei.
Ce înseamnă a fi universal? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.
Frunzele acoperă cerul , dar tot frunze rămân, deci ridică-te și privește.
Într-un miez de noapte crâncen, mă-ntâlnii cu Edgar Allan Poe, versul lui , cum să nu plângem? Corbul său, domn peste hău.
Roua nu cade din cer. Este un dar pământesc. Din cer cad păsări moarte, bombe și deșeuri din avioane.
Curenți cristalini ai Mediteranei în ochii omului nordic.
Pe valurile calme cum lunecam la vale, Arthur Rimbaud cu mine ne întreceam în plâns, copil pervers, Poetul, avea grijile sale, eu pe Corabia beată, ținând catargul strâns.
Nesomnul ca procuror, mi-a spus cineva.
Pielea fină a mesteacănului, obraz de copil, devine brusc aspră, se destramă, frunzele tremură.
Mormintele , monumentele eroilor și martirilor ar trebui să fie modeste pentru a se deosebi de cele dedicate nulităților.
Ce-i poți spune unei ființe de care te-ai îndrăgostit pe loc? Nimic. Ești mut ca o carte închisă.
L-ați întrebat pe Kafka de ce nu este vesel? Dar pe Rimbaud, dar pe Lautreamont? Veselia nu este decât aspectul de suprafață.
Pot să râd de mine, de fanfaroni, dar niciodată de infirmi, bolnavi, idioți din naștere.
Profunzimea nu se caută, ea este sau nu este , ca un crater de vulcan ascuns.
BORIS MARIAN
Sentimentul că ești iubit întrece orice altă fericire. Banal, dar adevărat.
Culturism, naturism, prostii. O poezie bună, o iubire, da, prelungesc viața.
Trăiască viciile! Ele te fac să trăiești, altfel ești o plantă.
O poezie, un vers pot fecunda ca albinele.
Decât voce mare, o bună vocație.
Într-un cerc nu intră decât prizonierii egolatriei.
Ce înseamnă a fi universal? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.
Frunzele acoperă cerul , dar tot frunze rămân, deci ridică-te și privește.
Într-un miez de noapte crâncen, mă-ntâlnii cu Edgar Allan Poe, versul lui , cum să nu plângem? Corbul său, domn peste hău.
Roua nu cade din cer. Este un dar pământesc. Din cer cad păsări moarte, bombe și deșeuri din avioane.
Curenți cristalini ai Mediteranei în ochii omului nordic.
Pe valurile calme cum lunecam la vale, Arthur Rimbaud cu mine ne întreceam în plâns, copil pervers, Poetul, avea grijile sale, eu pe Corabia beată, ținând catargul strâns.
Nesomnul ca procuror, mi-a spus cineva.
Pielea fină a mesteacănului, obraz de copil, devine brusc aspră, se destramă, frunzele tremură.
Mormintele , monumentele eroilor și martirilor ar trebui să fie modeste pentru a se deosebi de cele dedicate nulităților.
Ce-i poți spune unei ființe de care te-ai îndrăgostit pe loc? Nimic. Ești mut ca o carte închisă.
L-ați întrebat pe Kafka de ce nu este vesel? Dar pe Rimbaud, dar pe Lautreamont? Veselia nu este decât aspectul de suprafață.
Pot să râd de mine, de fanfaroni, dar niciodată de infirmi, bolnavi, idioți din naștere.
Profunzimea nu se caută, ea este sau nu este , ca un crater de vulcan ascuns.
BORIS MARIAN
Poetul fără poezie( 1)
Poetul fără poezie(1)
A tăiat vecinul meu un pom, scrie o minunată poetă din Suedia
Poți fi și poet fără poezie, este posibil și chiar frumos.
În unele vise îmi văd inima bătând, ca într-o operație pe cord deschis.
Aroganța este ca o grenadă, îți poate exploda în mână.
Când cineva mă întreabă de ce sunt nefericit, încep să mă simt astfel. În rest, totul este OK.
Trăim în lumi paralele, cum ne-am putea înțelege, nici nu ne vedem?
Rar o dragoste veche se reaprinde, cum nu poate să ardă o pădure devastată de incendiu, cândva. Dar este posibil.
Dai dragoste, primești, nu dai, nu primești, ca la moară.
Nimic nu este definitiv, nici textul de față.
Mi-am invitat iubita să treacă Styxul alături de mine . De atunci nu-mi mai vorbește.
Dureroasa mângâiere cu gheare.
Iarna numai plantele parazite trăiesc. În aprilie ele dispar sub decorul natural și reapar în decembrie, așa este și în literatură.
Singurătatea face parte din gravitatea terestră.
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Umbra nu este necesară, ci chiar dăunătoare.
Cuvintele dorm în dicționar, lasă-le să doarmă.
Ne-am iubit între A și Zet, apoi am uitat alfabetul.
O scară s-a topit, prea era fierbinte îngerul.
Unii oameni devin viori, accidental nu mai pot să-și recapete forma.
Când culorile se întorc în curcubeu, arta plastică demisionează.
Fă-te copac, mi-a spus un prieten și a început să sape în jurul meu.
Din cer cad găinațuri, oare Dumnezeu este o pasăre?
Cândva am umblat și eu pe fundul unui lac, am înțeles că toate se duc la fund, apoi lacul își reia locul.
Cine își pierde copilăria se poate declara falit, dar nimeni nu o face.
BORIS MARIAN
A tăiat vecinul meu un pom, scrie o minunată poetă din Suedia
Poți fi și poet fără poezie, este posibil și chiar frumos.
În unele vise îmi văd inima bătând, ca într-o operație pe cord deschis.
Aroganța este ca o grenadă, îți poate exploda în mână.
Când cineva mă întreabă de ce sunt nefericit, încep să mă simt astfel. În rest, totul este OK.
Trăim în lumi paralele, cum ne-am putea înțelege, nici nu ne vedem?
Rar o dragoste veche se reaprinde, cum nu poate să ardă o pădure devastată de incendiu, cândva. Dar este posibil.
Dai dragoste, primești, nu dai, nu primești, ca la moară.
Nimic nu este definitiv, nici textul de față.
Mi-am invitat iubita să treacă Styxul alături de mine . De atunci nu-mi mai vorbește.
Dureroasa mângâiere cu gheare.
Iarna numai plantele parazite trăiesc. În aprilie ele dispar sub decorul natural și reapar în decembrie, așa este și în literatură.
Singurătatea face parte din gravitatea terestră.
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Umbra nu este necesară, ci chiar dăunătoare.
Cuvintele dorm în dicționar, lasă-le să doarmă.
Ne-am iubit între A și Zet, apoi am uitat alfabetul.
O scară s-a topit, prea era fierbinte îngerul.
Unii oameni devin viori, accidental nu mai pot să-și recapete forma.
Când culorile se întorc în curcubeu, arta plastică demisionează.
Fă-te copac, mi-a spus un prieten și a început să sape în jurul meu.
Din cer cad găinațuri, oare Dumnezeu este o pasăre?
Cândva am umblat și eu pe fundul unui lac, am înțeles că toate se duc la fund, apoi lacul își reia locul.
Cine își pierde copilăria se poate declara falit, dar nimeni nu o face.
BORIS MARIAN
Hypocratice 2
Hypocratice 2
Cineva mă întreabă de ce poeziile mele sunt triste, de ce nu văd luminița, etc. Eu văd două luminițe – doi ochi care mă iubesc.
Pe mine amurgul mă învăluie ca o mătase străvezie, eu simt nevoia să sfâșii acest văl și să te iubesc, femeie cu o lacrimă în ochi.
Unora le vorbește un scorpion, mai bine i-ar înțepa.
Iubirea este ca și credința – quia absurdum est.
Un vers mai vesel – amorul e-un copil pribeag. Și Carmen a fost ucisă.
Există oameni care nu au iubit niciodată? Există. Trăiesc mult.
Dacă fericirea și nefericirea sunt în noi, afară ce se află? Fericirile și nefericirile celorlalți. Astfel umblăm , Abeli și Caini totodată.
A încerca să înțelegi un om înseamnă a-l desconsidera. În fiecare există o taină de care nici individul nu este pe deplin conștient.
Uneori mă scufund într-un ocean de iubire ca într-o femeie gigantică. Apoi mă trezesc, scoică pe nisip, fără carne.
În momentul în care ești pe deplin fericit, poți să te lași de scris.
În scris, ca și în dragoste contează speranța. Cuvântul realizare este letal.
Cea mai proastă combinație – mămăligă și caviar. Dar se întâmplă.
Interiorul este nebun, exteriorul e cumsecade.
Există uși pe care nu a intrat nimeni?
Între pistol și țintă, spațiul e vinovat.
BORIS MARIAN
Cineva mă întreabă de ce poeziile mele sunt triste, de ce nu văd luminița, etc. Eu văd două luminițe – doi ochi care mă iubesc.
Pe mine amurgul mă învăluie ca o mătase străvezie, eu simt nevoia să sfâșii acest văl și să te iubesc, femeie cu o lacrimă în ochi.
Unora le vorbește un scorpion, mai bine i-ar înțepa.
Iubirea este ca și credința – quia absurdum est.
Un vers mai vesel – amorul e-un copil pribeag. Și Carmen a fost ucisă.
Există oameni care nu au iubit niciodată? Există. Trăiesc mult.
Dacă fericirea și nefericirea sunt în noi, afară ce se află? Fericirile și nefericirile celorlalți. Astfel umblăm , Abeli și Caini totodată.
A încerca să înțelegi un om înseamnă a-l desconsidera. În fiecare există o taină de care nici individul nu este pe deplin conștient.
Uneori mă scufund într-un ocean de iubire ca într-o femeie gigantică. Apoi mă trezesc, scoică pe nisip, fără carne.
În momentul în care ești pe deplin fericit, poți să te lași de scris.
În scris, ca și în dragoste contează speranța. Cuvântul realizare este letal.
Cea mai proastă combinație – mămăligă și caviar. Dar se întâmplă.
Interiorul este nebun, exteriorul e cumsecade.
Există uși pe care nu a intrat nimeni?
Între pistol și țintă, spațiul e vinovat.
BORIS MARIAN
Sublimele 4
Sublimele ( 4)
Ce este lupta cu moartea? Cineva câștigă. O pasăre căzând ca o cruce răsturnată. Florile mor pur și simplu.
Impresia pe care o lasă o viață. O pânză pictată în grabă. Un film fără regizor. Trebuie să dorm , dar mă latră visele.
Sunt oameni cărora le oferi luna de pe cer, dar ei o aruncă la gunoi.
A răbdat, s-a rugat, a ucis.
Dacă aș cânta la harpă, nu m-aș mai opri.
Avantajul rimei
Vâsleam în noapte, el și ea,
Diavolul și moartea mea,
Parcă pluteam peste-o terasă
Cu cactuși, zâna era-n plasă.
În ciubere creșteau palmieri,
Moțuri de umbre, cavaleri,
Verbina mirosea cumplit,
Pământul se săltă subit,
Îl fecunda un biet vulcan
Ascuns adânc sub un platan,
Pe sub corolă doar polen,
Iar tu ești, dragă, ambigen.
Viața pulsa ațâțâtor
Pe fosta stradă Apollodor.
În amforă o moabită
Născu un zeu cu o copită.
Iar eu v-am spus povestea mea
Cu diavolul și moartea mea.
BORIS MARIAN
Ce este lupta cu moartea? Cineva câștigă. O pasăre căzând ca o cruce răsturnată. Florile mor pur și simplu.
Impresia pe care o lasă o viață. O pânză pictată în grabă. Un film fără regizor. Trebuie să dorm , dar mă latră visele.
Sunt oameni cărora le oferi luna de pe cer, dar ei o aruncă la gunoi.
A răbdat, s-a rugat, a ucis.
Dacă aș cânta la harpă, nu m-aș mai opri.
Avantajul rimei
Vâsleam în noapte, el și ea,
Diavolul și moartea mea,
Parcă pluteam peste-o terasă
Cu cactuși, zâna era-n plasă.
În ciubere creșteau palmieri,
Moțuri de umbre, cavaleri,
Verbina mirosea cumplit,
Pământul se săltă subit,
Îl fecunda un biet vulcan
Ascuns adânc sub un platan,
Pe sub corolă doar polen,
Iar tu ești, dragă, ambigen.
Viața pulsa ațâțâtor
Pe fosta stradă Apollodor.
În amforă o moabită
Născu un zeu cu o copită.
Iar eu v-am spus povestea mea
Cu diavolul și moartea mea.
BORIS MARIAN
Sublimele( 3)
Sublimele ( 3)
Ca să bei cucută trebuie să fii Socrate
Nici frunzele nu seamănă între ele, dar oamenii?
Armonia este o stare ideală la care nu ajung decât înțelepții și idioții. Noi, ceilalți, suntem în dizarmonie.
Tot ce este materie mă dezgustă.
Moartea este o schimbare, de ce să ne temem de o schimbare?
Am putut fi orice și plantă și animal, numai stoic NU.
Sf. Augustin are două descoperiri, azi cunoscute – nu există Timp, totul este absurd. Dar poezia?
Dumnezeu vrea ceea ce vreau și eu, altfel de ce este Dumnezeu?
Există nefericiți care cred că orice dar este otrăvit.
Cu cât un text este mai mare, cu atât ideile sunt mai puține. Nici invers.
Trăim exact după cum gândim.
Cu riscul izolării, independența este cea mai de preț.
Eroii neagă necesitatea, nu este bine să fii erou.
Cunoașterea se bazează pe sensibilitate și intelect. Cu sensibilitatea se stă mai prost.
Ce este rău, știm, ce este bine, nu prea, deci dincolo de bine poate fi orice.
Cândva visele vor fi studiate ca și structura atomului.
BORIS MARIAN
Ca să bei cucută trebuie să fii Socrate
Nici frunzele nu seamănă între ele, dar oamenii?
Armonia este o stare ideală la care nu ajung decât înțelepții și idioții. Noi, ceilalți, suntem în dizarmonie.
Tot ce este materie mă dezgustă.
Moartea este o schimbare, de ce să ne temem de o schimbare?
Am putut fi orice și plantă și animal, numai stoic NU.
Sf. Augustin are două descoperiri, azi cunoscute – nu există Timp, totul este absurd. Dar poezia?
Dumnezeu vrea ceea ce vreau și eu, altfel de ce este Dumnezeu?
Există nefericiți care cred că orice dar este otrăvit.
Cu cât un text este mai mare, cu atât ideile sunt mai puține. Nici invers.
Trăim exact după cum gândim.
Cu riscul izolării, independența este cea mai de preț.
Eroii neagă necesitatea, nu este bine să fii erou.
Cunoașterea se bazează pe sensibilitate și intelect. Cu sensibilitatea se stă mai prost.
Ce este rău, știm, ce este bine, nu prea, deci dincolo de bine poate fi orice.
Cândva visele vor fi studiate ca și structura atomului.
BORIS MARIAN
Sublimele(2)
Sublimele (2)
Viața noastră este ca săgeata lui Zenon – se mișcă și nu înaintează.
Nimic nu seamănă cu o sferă, este închipuirea noastră.
NEFIINȚA ESTE ? Doar un poet putea inventa așa ceva.
Pasiunea este pornită din idei neadecvate, ar spune filosoful, dar el nu este om?
O elegie pentru dogmă, pentru canon? Niciodată…
Între identitate și schimbare, prefer schimbarea.
Substanța este anterioară schimbării sale. Banal.
Tainica măreție a speranței, drumul spre o nouă dezrădăcinare, tulburător.
O vorbă rea dărâmă un zid de fapte bune.
A vorbi despre viață, la general, este la fel de ridicol cum ai vorbi despre femei.
Obișnuința se confundă cu binele, dar ce este binele?
Dacă un scriitor își varsă tot sângele într-o singură carte, mai bine se oprește.
Frica de necunoscut, fuga din fața suferinței, ce înjositor!
Don Juan , ca și Don Quijote, Olandezul zburător sunt invenții poetice mai reale decât realul.
Cu morala în dreapta ta poți ucide pe oricine.
Cea mai mare erezie este arderea pe rug a ereticului.
Punct de plecare – să nu știi ce vrei.
BORIS MARIAN
Viața noastră este ca săgeata lui Zenon – se mișcă și nu înaintează.
Nimic nu seamănă cu o sferă, este închipuirea noastră.
NEFIINȚA ESTE ? Doar un poet putea inventa așa ceva.
Pasiunea este pornită din idei neadecvate, ar spune filosoful, dar el nu este om?
O elegie pentru dogmă, pentru canon? Niciodată…
Între identitate și schimbare, prefer schimbarea.
Substanța este anterioară schimbării sale. Banal.
Tainica măreție a speranței, drumul spre o nouă dezrădăcinare, tulburător.
O vorbă rea dărâmă un zid de fapte bune.
A vorbi despre viață, la general, este la fel de ridicol cum ai vorbi despre femei.
Obișnuința se confundă cu binele, dar ce este binele?
Dacă un scriitor își varsă tot sângele într-o singură carte, mai bine se oprește.
Frica de necunoscut, fuga din fața suferinței, ce înjositor!
Don Juan , ca și Don Quijote, Olandezul zburător sunt invenții poetice mai reale decât realul.
Cu morala în dreapta ta poți ucide pe oricine.
Cea mai mare erezie este arderea pe rug a ereticului.
Punct de plecare – să nu știi ce vrei.
BORIS MARIAN
Sublimele(2)
Sublimele (2)
Viața noastră este ca săgeata lui Zenon – se mișcă și nu înaintează.
Nimic nu seamănă cu o sferă, este închipuirea noastră.
NEFIINȚA ESTE ? Doar un poet putea inventa așa ceva.
Pasiunea este pornită din idei neadecvate, ar spune filosoful, dar el nu este om?
O elegie pentru dogmă, pentru canon? Niciodată…
Între identitate și schimbare, prefer schimbarea.
Substanța este anterioară schimbării sale. Banal.
Tainica măreție a speranței, drumul spre o nouă dezrădăcinare, tulburător.
O vorbă rea dărâmă un zid de fapte bune.
A vorbi despre viață, la general, este la fel de ridicol cum ai vorbi despre femei.
Obișnuința se confundă cu binele, dar ce este binele?
Dacă un scriitor își varsă tot sângele într-o singură carte, mai bine se oprește.
Frica de necunoscut, fuga din fața suferinței, ce înjositor!
Don Juan , ca și Don Quijote, Olandezul zburător sunt invenții poetice mai reale decât realul.
Cu morala în dreapta ta poți ucide pe oricine.
Cea mai mare erezie este arderea pe rug a ereticului.
Punct de plecare – să nu știi ce vrei.
BORIS MARIAN
Viața noastră este ca săgeata lui Zenon – se mișcă și nu înaintează.
Nimic nu seamănă cu o sferă, este închipuirea noastră.
NEFIINȚA ESTE ? Doar un poet putea inventa așa ceva.
Pasiunea este pornită din idei neadecvate, ar spune filosoful, dar el nu este om?
O elegie pentru dogmă, pentru canon? Niciodată…
Între identitate și schimbare, prefer schimbarea.
Substanța este anterioară schimbării sale. Banal.
Tainica măreție a speranței, drumul spre o nouă dezrădăcinare, tulburător.
O vorbă rea dărâmă un zid de fapte bune.
A vorbi despre viață, la general, este la fel de ridicol cum ai vorbi despre femei.
Obișnuința se confundă cu binele, dar ce este binele?
Dacă un scriitor își varsă tot sângele într-o singură carte, mai bine se oprește.
Frica de necunoscut, fuga din fața suferinței, ce înjositor!
Don Juan , ca și Don Quijote, Olandezul zburător sunt invenții poetice mai reale decât realul.
Cu morala în dreapta ta poți ucide pe oricine.
Cea mai mare erezie este arderea pe rug a ereticului.
Punct de plecare – să nu știi ce vrei.
BORIS MARIAN
Sublimele verste ( 1)
Sublimele versete ( 1)
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți - ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
BORIS MARIAN
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți - ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
BORIS MARIAN
Sublimele verste ( 1)
Sublimele versete ( 1)
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți - ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
BORIS MARIAN
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți - ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
BORIS MARIAN
Eufuria 3
Eufuria 3
În junglă este mai multă disciplină decât ne închipuim noi.
Legătura dintre iarbă și o stea este omul.
Sapi grădina, apoi sapi mormântul.
Nu poți urca mai sus decât muntele visat.
Petalele cad fără zgomot, ca unele morți neobservate.
Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.
Nu există popor de solitari, este invenția lui Cioran, care era un solitar.
Pe cât este de puțin cunoscută, istoria evreilor este cea mai comentată, adeseori fals.
Am avut mitologie, apoi teologie, acum – tehnologie. Ce urmează?
Energie, analiză, sete și sarcasm – calități sau defecte?
Dulceața deznădejdii – o ultimă salvare.
Pe unii îi apasă o oboseală milenară.
Mulți și-ar scrie memoriile, dar le e teamă de ei înșiși.
Fericirea este o pedeapsă? Nefericirea – o stare normală? Așa o fi.
Ușurința de a te menține în dezechilibru, mare lucru.
Cum s-a născut o credință atât de abstractă la „poporul ales” ?
Creștinismul este concret, îl atingi cu mâna, nu înțeleg ateismul, în acest caz.
Poți renunța la orice carte, dar a nu citi Biblia mi se pare o pierdere de neînlocuit.
Fiecare cuvânt al nostru este o picătură într-un ocean.
Un singur om nu poate inventa o religie, dar o mulțime are nevoie de așa ceva.
BORIS MARIAN
În junglă este mai multă disciplină decât ne închipuim noi.
Legătura dintre iarbă și o stea este omul.
Sapi grădina, apoi sapi mormântul.
Nu poți urca mai sus decât muntele visat.
Petalele cad fără zgomot, ca unele morți neobservate.
Când zidurile plâng, omenirea este în pericol.
Nu există popor de solitari, este invenția lui Cioran, care era un solitar.
Pe cât este de puțin cunoscută, istoria evreilor este cea mai comentată, adeseori fals.
Am avut mitologie, apoi teologie, acum – tehnologie. Ce urmează?
Energie, analiză, sete și sarcasm – calități sau defecte?
Dulceața deznădejdii – o ultimă salvare.
Pe unii îi apasă o oboseală milenară.
Mulți și-ar scrie memoriile, dar le e teamă de ei înșiși.
Fericirea este o pedeapsă? Nefericirea – o stare normală? Așa o fi.
Ușurința de a te menține în dezechilibru, mare lucru.
Cum s-a născut o credință atât de abstractă la „poporul ales” ?
Creștinismul este concret, îl atingi cu mâna, nu înțeleg ateismul, în acest caz.
Poți renunța la orice carte, dar a nu citi Biblia mi se pare o pierdere de neînlocuit.
Fiecare cuvânt al nostru este o picătură într-un ocean.
Un singur om nu poate inventa o religie, dar o mulțime are nevoie de așa ceva.
BORIS MARIAN
Scrisoarea a doua
Scrisoarea a doua- Tuturor femeilor de Unu Martie
„În fiecare om, o lume-și face încercarea”, spunea Poetul.
La încercări suntem supuși ca sclavii la galere, gladiatori fără speranță, nici poftele lumești nu mai ajung să ne despartă de neantul ce încet cuprinde viața.
Încerc să pun pe-o coală de hârtie cuvintele iubirii, doar încerc.
Mi s-a spus că semăn cu un linx, dar linxul mi-a răspuns că-s om.
Un duh străbate lumea ca o libelulă roz, dar nu e. Probabil că mă-ndrăgostesc.
Gloria sau bunăstarea nu depind de laude, ci de mult mai mult.
Piticilor cârcotași le datorez sentimentul eliberării continue.
Nu voi spune despre cineva că are sau nu are talent, dar simt când cineva e fals și jură strâmb.
Te naști cu sentimentul iubirii, dar poți să-l pierzi pe drum. Despre ură ce aș putea să spun? Nimic, că este stearpă.
Nu pot trimite nici o floare, dar pot trimite imaginea ei roșie, sub forma inimii.
Suntem sclavii slăbiciunilor noastre cât timp nu le recunoaștem.
Nu pot trimite nici o floare, dar pot trimite imaginea ei roșie, sub forma inimii.
BORIS MARIAN
„În fiecare om, o lume-și face încercarea”, spunea Poetul.
La încercări suntem supuși ca sclavii la galere, gladiatori fără speranță, nici poftele lumești nu mai ajung să ne despartă de neantul ce încet cuprinde viața.
Încerc să pun pe-o coală de hârtie cuvintele iubirii, doar încerc.
Mi s-a spus că semăn cu un linx, dar linxul mi-a răspuns că-s om.
Un duh străbate lumea ca o libelulă roz, dar nu e. Probabil că mă-ndrăgostesc.
Gloria sau bunăstarea nu depind de laude, ci de mult mai mult.
Piticilor cârcotași le datorez sentimentul eliberării continue.
Nu voi spune despre cineva că are sau nu are talent, dar simt când cineva e fals și jură strâmb.
Te naști cu sentimentul iubirii, dar poți să-l pierzi pe drum. Despre ură ce aș putea să spun? Nimic, că este stearpă.
Nu pot trimite nici o floare, dar pot trimite imaginea ei roșie, sub forma inimii.
Suntem sclavii slăbiciunilor noastre cât timp nu le recunoaștem.
Nu pot trimite nici o floare, dar pot trimite imaginea ei roșie, sub forma inimii.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
