De cine mi-e dor

De cine mi-e dor

 

De cine mi-e dor nu pot spune,

Desigur, de oameni, dar care?

Fiecare om este un om.

Unu este egal cu unu sau cu zero.

Mi-e dor uneori și de zero.

Îți mulțumesc că exiști, omule zero.

Îți mulțumesc, Doamne, că exist.

Se poate muri în viață fiind.

L-am chemat pe zero, am stat de vorbă cu el.

Este un zero de treabă.

Sfâșiat pe dinăuntru,

nemaicrezând în fericirea pământească,

port o iubire abstractă, independentă

de cine și ce a făptuit.

Am surprins la oameni doar latura inteligenței,

Nu și  a generozității. Nu sunt mai bun

Decât orice zero pe nume de om.

Nu este o rușine să fii zero.

Este cercul perfect.

Am ajuns la  convingerea că nimeni

 nu este mai rău decât poate fi  răul.

Iar răul nu există.

Restul sunt vorbe deșarte.

Sunt cercul pe care îl visam.

Săgeata ce zboară cu viteza luminii.

Cuvântul scris pe o pală de vânt.

Fluturii au formă de stea.

Stelele au formă de inimă.

Miliarde de puncte, cititorule,

Ne privim dintr-un punct de vedere.

Chiar orbi fiind.

BORIS MARIAN

Vals trist

Vals trist

 

Fără reverențe și suplețe,

Valsul trist  cu Soren K. ,

Viața ca discurs, feblețe,

Abstracțiunea e a ta.

Fără ironii,  mai bine

iron word, ca un pătrat,

o caricatură-n sine,

apropo de cap mai lat.

Năpârlesc și filosofii,

Câinii au jigodie,

Doicile-s distrofice,

Luna-i ca o rodie. 

Constatăm banalitatea,

Înghițim crime la rând,

Se întinse libertatea

Radioactivă pe pământ.

Neagră este doar tăcerea,

Albul este înțelept,

Roșul nebuniei, vere,

Hârâie în cap și-n piept.

Selva este mai obscură,

Miezul vieții –i mlăștinos,

Sufletul pare o mură

Răsucită de-un botgros.

Nucă spartă e sărutul,

Ciocănim în gol, copii,

Cerbii nu mai știu ce-i rutul,

 Moarte, nu mă ocoli.

Rigoletto urlă, plânge,

Richard III trage de timp,

Orbi suntem, dar mai vrem sânge

și-o piscină în Olimp. 

 Tinerețea-i agresivă,

Alzheimeru-i incipient,

Că pe vremea mea o divă

Nu știa că-i doar ghivent.

BORIS MARIAN 

Jean Ancel – cinci ani de la despărțire( 1940-2008)

 

Numele se pot uita, dar cărțile merită o soartă. Habent sua fata libeli.  Trilogia „Transnistria”  a lui Ancel va rămâne un  reper. Și nu numai . A colaborat la ENCYCLOPEDIA  OF THE HOLOCAUST, ENCYCLOPEDIA JUDAICA, , ENCICLOPEDIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA,  lucrări monumentale  din secolul trecut, de asemenea „ Contribuții la istoria  României. Problema evreiască 1933-1944” ( Ed. Hasefer  2001), „ The Romanian Mass Murder Compaigns” ,„Bibliografia  evreilor din România ”( Tel Aviv) „W. Filderman.Memorii și jurnale”, apărute la Universitatea din Tel Aviv, „Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași” ( Ed. Polirom), ș.a. Jean Ancel a studiat istoria la Iași, orașul natal,   studii finalizate  la Universitatea din Ierusalim, unde s-a stabilit la o vârstă tânără. A fost cercetător la Institutul Yad Vashem , a efectuat călătorii de studii în SUA, Germania, Anglia, Rusia fiind unul dintre cei mai informați specialiști în domeniul Holocaustului  european, alături de Raul Hilberg, Braham, ș.a. A scris de asemenea o istorie a Holocaustului în România. Ca orice om de știință  proeminent , el a avut parte de admiratori și de contestatari. Despre negaționiști nu avem de ce discuta, pentru ei nici Holocaust nu a fost, nici genocid, nimic,  vorba lui Gh. Buzatu, „a la guerre comme a la guerre”, revoltător cinism, prin care se eludează esențialul – victimele evreiești erau civili, în număr de milioane. Desigur, studiile lui Ancel necesită completări, corecturi, nimic nu este perfect în cultură, în studiul istoriei. Dar să nu uităm că Ancel a fost un sincer și meticulos cercetător al unei tragedii  care nu a ocolit România. Numai asumarea istoriei, sine ira et studio, fără acuzarea uni popor, ci al unui regim, tipic fascist, poate apropia punctele de vedere ale istoricilor indiferfent de apartenența etnică. Un nume ce nu poate  și nu trebuie să fie uitat.

BMM

Reversul zborului

Reversul zborului

 

Reversul zborului este mersul șarpelui,

Alunecos, șuierător, otrăvitor, inteligent, viclean,

Respect și pasărea și șarpele,

că doar tot Domnul le făcu,

cine mai poate să spele urmele pe apă?

Ehei, sângele  s-a dizolvat, doar amintirea

Ca un calcar crește, făcliile s-au stins,

Ard becuri economice, ca niște creiere  de marțian,

Stinge lumina, draga mea, să ne iubim,

Să facem aritmetică puțin,

 Tu să fii albă, eu, tăciune, cunosc eu calea spre infern,

Infernul dulce-al  nebuniei, culori, culori,

Până în zori. Apoi, de vrei, îți reiei zborul,

Cobor în pace  pe pământ.

BORIS MARIAN   

Nimic

Nimic

 

Nimic nu jignește mai aspru

Decât o tăcere de bronz,

Refuzul total și  destoinic,

Batjocura  morților blonzi,

Îți scriu, tu răspunzi cu duhoarea

Cadavrului viu  aparent,

De nu ne nășteam din Cuvântul,

Eram patrupezi . Ești  atent?

Ție îți scriu, frate, soră,

Rudă, prieten, vecin,

Fost coleg de ospiciu,

 mă aflu în țintirim.

 

BORIS MARIAN

Oglinda

Oglinda

 

Într-o stradă paralelă

Latră un maidanez,

I-am șters lătratul,

este ultimul maidanez

din București, să-i cântăm prohodul

danezului- maidanez.

Unii mă cred rău, meschin, prost, ruginit,

Orgolios, trufaș, da, prieteni, așa sunt, asta este.

Nicio lege nu pedepsește prostia și îngâmfarea.

Ficare-și fumează propriul idiotism.

Asta nu înseamnă că nu pot fi și altfel.

În oglinda mea eu mă văd exact opus.

Această oglindă nu poate fi spartă.

Cucul ține loc de telefon mobil.

Între Rai și Iad este un tunel

Pe unde se transportă arme.

Am călcat din greșeală marginea rochiei

 unei doamne în verde . Ea mi-a spus –

Unde calci , animalule?

M-am simțit ca un animal nefericit.

BORIS MARIAN

Carnavalul

Carnavalul

 

Mă uit la o ciocănitoare. Ce creier are ființa asta, de nu o doare capul după atâtea șocuri? Se mulțumește cu viermișori. Nu fiți ciocănitori. Ascult lătratul câinilor, iubesc câinii, dar cum de le-a dat natura o voce atât de nemelodioasă? Ochii sunt podoaba lor, au o privire rar întâlnită la oameni. Dar nu fiți câini. Animalele nu trădează. Una din marile invenții ale omului pe pământ este trădarea. De m-aș putea refugia ca Robinson, ca Robin Hood, ca Robin Williams, fie să fiu un robinet. Miticii Mitici ai lui Caragiale circulă. Mitici și Miticuțe mitice. Își zornăie lanțurile neputinței. Au ascunse la spate cuțite. Eu iubesc caii verzi de pe pereți. Nici ei nu trădează. Nici roibii nu trădează. Harapnicul îi lovește harașo. Năstrușnicul dric mă va purta ca o nacelă timp de cinci săptămâni.  Balon plin cu vise. Doamne, ce fericit eram în anticele tinereți. Iubeam prea mult sau prea puțin, eram iubit sau nu eram, dar fericit, Doamne, eram. Am mângâiat părul străinei, știam, nimic nu-mi aparține, în afara acestui poem și-a toamnei roșii din care bem. Păsările au trecut ca niște gloanțe, au perforat o bandă-ngustă de romanțe, numai părul iubitei mele necunoscute îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute. Cine a venit cu doru-acesta-ntre ființe? Răspunde-mi tu, Exupery, răspunde-mi prințe, s-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul și umblă-n trupul meu, alt trup vânându-l .

bmm

Ab initio

Ab initio

 

Mă interesează orice, chiar ce faci în această clipă,

În pripă, în criptă, înscrisă,

Muzica, durerile omului, pomului, autodromului,

Veți întreba, cine naiba este acest Iacob de ne dă nouă lecții?

E un om nou,  bun și  oarecum profet,

Migrația popoarelor nu s-a încheiat, iar eu, Iacob

Am o voce de bariton  cu care pot sparge becuri și geamuri,

Închide ochii, deschid iluzii, hai, spuneți ceva,

Răzbunător am să vă fac numai bine,

mi-e milă de privirile voastre  disperate.

Știu, vă gândiți la descompunerea obiectului,

Metaforizarea, mefetamizarea  voastră.

Un camion cu geamuri se opri brusc

și împrăștie pe trotuar o cascadă de cioburi,

„Doamne, vitraliile”, murmură parohul,

Din cer se prăbușeau îngeri  cu aripi uzate,

 Iacob îl prinse pe Dumnezeu în brațe,

Părea un cerșetor hâtru și puțin afumat,

Scuipa sânge, l-am dus la spitalul săracilor.

Iacob Ramură

Harun

Harun

 

Se făcea că eram Harun al Rashid,

Mă plimbam prin Bagdad sub un chip de derviș,

Un verdict, un edict, adevărul jignește,

Mai multă iubire, respectul e  gol,

Cineva e ucis, cineva e gonit, amintește-ți  de Timon,

Lector ipocrit,  iubește pe cel bănuit vagabond,

De e negru, brunet sau splendid de blond,

Ce ușor limpezim apa, sângele, tot,

Nu contează ce-ai fost, doar ce ești și vei fi,

Tinerețea e alfa, bătrânețea un psi,

Că ai scris, că n-ai scris, că ai spus, că n-ai spus,

Ești un nimeni când soarele tău  a apus,

Se plimba-ngândurat  califul Harun,

Cineva l-a lovit, i-a strigat că-i nebun,

s-a întors în serai , i-a dat foc, a plecat

în pustiul albastru, sub cerul înalt.

IACOB  RAMURĂ 

Mă tem

Mă tem

 

Mă  tem de temerea mea, de zeița păgână,

Ea spune, nu există prieteni, doar  dușmani deghizați,

așa să ne fie drumul? O viață cu   maci otrăviți?

Iubirea mea este tainică, ea nu are chip,

mi-e teamă s-o văd, poate vineri, poate Venera?

Prea multă cucută se-adună, mi-e teamă, iubito, mi-e teamă.

De ce? Se aude un zvon din adâncuri,

Simt mângâieri îngerești, eu sunt prea departe,

Tu ești și nu ești, ne-om vedea într-o lume

Fără zeițe de jar. Mi-e teamă de dragoste,

Tinerețea-i departe, închis sunt într-un turn de granit,

Vom fi doar amanți între unde și rime?

Păcatul se-nscrie în cer. Nu dau explicații,

Doar biete cuvinte, vrăbii bolnave, murinde, murinde.

Iar tu ești un sfinx, tu ești Beatrice,

Orfeu ți-a luat locu-n Infern.  

BORIS  MARIAN