Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B. Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii. Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul. După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam slab o respirație normală.

Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un  tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul  pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B.  Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii.  Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul.  După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații  că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte.  Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști  chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său  s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam slab o respirație normală.

BORIS M. MARIAN  

Profesorul

Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept.  Partidul nu-l prea iubea    , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc.  Avea asistente numai femei cu care, se spunea  că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații.   Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe  Pământ, că  total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe  nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

BMM

Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept. Partidul nu-l prea iubea , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc. Avea asistente numai femei cu care, se spunea că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații. Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe Pământ, că total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept.  Partidul nu-l prea iubea    , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc.  Avea asistente numai femei cu care, se spunea  că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații.   Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe  Pământ, că  total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe  nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

BMM

Aurul zilei s-a risipit, seara vin umbrele marilor poeți, flautul le răspunde cu drag, trece Romeo melancolic fumând, cântă la vioară boschetar Tamerlan, durerea nu ne umilește deloc, muribunzii formează un nou sindicat, hoți de găini au un nou partid, monede grele se rostogolesc în govern, etern se cern, până la morgă mai sunt două ceasuri, unul electric , altul cu arcuri, nu cred în bine și nici în rău, viața este un șir de întâmplări, de meandre ascunse. Mimoza fu părăsită de Miguel. boris marian

Aurul zilei s-a risipit,
seara vin umbrele marilor poeți,
flautul le răspunde cu drag,
trece Romeo melancolic fumând,
cântă la vioară boschetar Tamerlan, ...
durerea nu ne umilește deloc,
muribunzii formează un nou sindicat,
hoți de găini au un nou partid,
monede grele se rostogolesc în govern, etern se cern,
până la morgă mai sunt două ceasuri, unul electric , altul cu arcuri,
nu cred în bine și nici în rău,
viața este un șir de întâmplări,
de meandre ascunse.
Mimoza fu părăsită de Miguel.
boris marian