Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept. Partidul nu-l prea iubea , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc. Avea asistente numai femei cu care, se spunea că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații. Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe Pământ, că total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept.  Partidul nu-l prea iubea    , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc.  Avea asistente numai femei cu care, se spunea  că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații.   Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe  Pământ, că  total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe  nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

BMM