Oraşele NU şi Da
Poetului E.E.
Oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală.Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat.Cine nu are duşmani, nu trăieşte
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear.Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
BORIS MARIAN
Caiet de sală
Un caiet de sală
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
