Nu trebuie să vibrați, e clar?

Nu trebuie să vibrați, e clar?

Există oameni fără boli, unii-s miloși.

Mila nu este un medicament.

Un mic pinguin ajută la casa omului.

Fascinația arde ca un chibrit.

Secretele fericirii - taci și uită.

Caută iubire fără reacție adversă.

Nicio clipă minunată nu se repetă.

Iubirea neîmpărtășită este ca o migrenă, te izolează.

Iubirea pierdută nu are înlocuitori naturali, doar sintetici.

 

faina, salut!

mersi

 

Te astept cu grupaj pt antologie, ai invitatia acolo

trei luni

Desigur Ion Ilie, pe când se aşeza la masă,

Era gata să-şi taie o mână, decât să recunoască

În faţa tuturor că lucrurile nu s-au întâmplat astfel.

Dar inima, ah, inima, câţi nu dau ortul popii

Din cauza  unui fleac , cum ar fi zdrobirea unui ţânţar

Pe nasul doamnei primărese.

Nu era bine nici dacă pleca. Nici dacă rămânea.

Era general în retragere, ce vorbe se vor iscodi?

El o iubea pe primăreasă încă din liceu,

 Ce era de făcut?  Simplu, se împuşcă pe loc,

În mijlocul  tămbălăului din sala frumos pavoazată.

Portretul Conducătorului temură puţin.

Ştia cineva că lipseau doar trei luni de la Marea

Loviluţie din Decembrie 1989 era noastră?

Iar Ion Ilie trebuia să conducă trupele de elită

Pentru salvarea Conducătorului.

Mai ştii? Poate mai trăia şi azi nea Nicu,

Unii  ziceau că era nemuritor,

numai să nu coboare la Târgovişte,

acolo dorm voievozi  care s+au supărat rău

pentru cele petrecute. Însuşi Ţepeş

 s+a umplut de coşuri pe faţă, de necaz.

BORIS MARIAN

Haina zăcea pe jos ca un om ucis în fugă, posesorul o ridică, din interior căzu un fel de jiletcă plină de sos roșu, este trucul nostru, spuse regizorul. Howl, se auzi din culise, la noi totul se schimbă în orice moment, adăugă regizorul, precum forma flăcării. Noi ne contrazicem cu noi înșine, nu avem nevoie de critici din afară, bârfa e cea odioasă armă, învinșii pleacă pe targă, noi nu. La noi și scaunele cântă, reflectoarele miaună, orice clanță devină virilă, ușă să fie. Ecce homo, îmi prezentă el un june –prim –amorez. Avem o prejudecată – trăim. Cei care cad îngrașă pământul. Sfințim mahalaua deceniilor noastre de aur, stupoarea vinului este prezentă, pe căi ferate murim uneori. Sala de biliard, pușcăria, bordelul sunt instirtuții serioase, nu ne interesează.„ Armate mărșăluiesc și fac paradă împleticindu-se sub invizibilul stindard al realității” fade. Asta mai spune și Ginsberg, copilul bătrân al unui veac apus. Smochinele cad din pom pentru că noi mai scuturăm uneori copacul din Rai. Ce măr? În Rai erau smochini.De acum voi merge singur, reluă regizorul, scoase un revolver și se împușcă fără un zâmbet. Trupa de actori înlemni. Tata Allen nu mai este. Să vină și Nice, fără el nu mai facem nemic. Nicevo, le-am răspuns, că eu mai știu șapte limbi și rusește. Am trăit toată vara la St. Moritz, am jucat la Monte Carlo cu tânărul Dosto, ehei, înțelegi despre cine vorbesc, acela cu idiotul, cu demonii. Orice artă trece prin decadență, apoi ajunge la scadență și se nasc noi genii plutitoare. BMM

Haina zăcea pe jos ca un om ucis în fugă, posesorul o ridică, din interior căzu un fel de jiletcă  plină de sos roșu, este trucul nostru, spuse regizorul. Howl, se auzi din culise, la noi totul se schimbă în orice moment, adăugă regizorul, precum forma flăcării. Noi ne contrazicem cu noi înșine, nu avem nevoie de critici din afară, bârfa e cea  odioasă armă, învinșii pleacă pe targă, noi nu. La noi și scaunele cântă, reflectoarele miaună, orice clanță devină virilă, ușă să fie. Ecce homo, îmi prezentă el un june –prim –amorez. Avem o prejudecată – trăim. Cei care cad îngrașă pământul. Sfințim mahalaua deceniilor noastre de aur, stupoarea vinului este prezentă, pe căi ferate murim uneori. Sala de biliard, pușcăria, bordelul sunt instirtuții serioase, nu ne interesează.„ Armate mărșăluiesc și fac paradă împleticindu-se sub invizibilul stindard al realității” fade. Asta mai spune și Ginsberg, copilul bătrân al unui veac apus. Smochinele cad din pom pentru că noi mai scuturăm  uneori copacul din Rai. Ce măr? În Rai erau smochini.De acum voi merge singur, reluă regizorul, scoase un revolver și se împușcă fără un zâmbet. Trupa de actori înlemni. Tata Allen nu mai este. Să vină și Nice, fără el nu mai facem nemic. Nicevo, le-am răspuns, că eu mai știu șapte limbi și rusește. Am trăit toată vara la St. Moritz, am jucat la Monte Carlo cu tânărul Dosto, ehei, înțelegi  despre cine vorbesc, acela cu idiotul, cu demonii. Orice artă trece prin decadență, apoi ajunge la scadență și se nasc noi genii plutitoare.

BMM