Haina zăcea
pe jos ca un om ucis în fugă, posesorul o ridică, din interior căzu un fel de
jiletcă plină de sos roșu, este trucul
nostru, spuse regizorul. Howl, se auzi din culise, la noi totul se schimbă în
orice moment, adăugă regizorul, precum forma flăcării. Noi ne contrazicem cu
noi înșine, nu avem nevoie de critici din afară, bârfa e cea odioasă armă, învinșii pleacă pe targă, noi
nu. La noi și scaunele cântă, reflectoarele miaună, orice clanță devină virilă,
ușă să fie. Ecce homo, îmi prezentă el un june –prim –amorez. Avem o
prejudecată – trăim. Cei care cad îngrașă pământul. Sfințim mahalaua deceniilor
noastre de aur, stupoarea vinului este prezentă, pe căi ferate murim uneori.
Sala de biliard, pușcăria, bordelul sunt instirtuții serioase, nu ne
interesează.„ Armate mărșăluiesc și fac paradă împleticindu-se sub invizibilul
stindard al realității” fade. Asta mai spune și Ginsberg, copilul bătrân al
unui veac apus. Smochinele cad din pom pentru că noi mai scuturăm uneori copacul din Rai. Ce măr? În Rai erau
smochini.De acum voi merge singur, reluă regizorul, scoase un revolver și se
împușcă fără un zâmbet. Trupa de actori înlemni. Tata Allen nu mai este. Să
vină și Nice, fără el nu mai facem nemic. Nicevo, le-am răspuns, că eu mai știu
șapte limbi și rusește. Am trăit toată vara la St. Moritz, am jucat la Monte
Carlo cu tânărul Dosto, ehei, înțelegi
despre cine vorbesc, acela cu idiotul, cu demonii. Orice artă trece prin
decadență, apoi ajunge la scadență și se nasc noi genii plutitoare.
BMM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu