OGLINDA LUI Narcis
Pansamente. Un chirurg morococănos. Mi-e milă de mine. Vă place Bulgakov? Cu asta am spus totul.
Când cineva vorbeşte de lipsa totală de valoare literară a unui text, ceva mi se pare suspect. Dacă inscripţiile antice aveau şi au o valoare, atunci?
Frumos nume, Doralinda Gioconda, l-am inventat într-o noapte pentru a goni un coşmar.
Bătrâneţea începe prin refuzul schimbărilor. Eşti tânăr când chiar tu provoci schimbări. Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă sub ninsoarea de frunze şţi flori, c-ai plecat sptre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic... Este groaznic să te cerţi cu fiinţa apropiată, mai blând este scaunul electric.
Mă tratez singur, în splbăticie. Natura mă ajută. Robinson şi prometeu sunt fraţi. Un lepros poate fi tratat cu milă, la fel un bolnav de SIDA,
de cancer, dar un om încărcat de ură fie mizantropă, misogină, xenofobă, Doamne, este intratatabil, cum poate fi un nebun tratat dacă nu-şi recunoaşte nebunia?
Fericirea depinde de gradul de nefericire al celor din jur. Pare absurd, dar aşa este.
Un om s-a născut cu patru mâini şi patru picioare. A fost adus în faţa unor oficialităţi, s-a telefonat la preşedinţia statului, însuşi Tovarăşul a vrut să-l vadă. Au intervenit evenimentele de la Timişoara, apoi la Bucureşti, Tovarăşul a ajuns o piesă istorică, greu de suportat la prima vedere. Omul cu anomalia a dispărut. Se pare că a fost împuşcat la învălmăşeală. Una dintre marile pierderi ale zilelor de după 22 decembrie 1989. Acum ne ocupăm de cadavrul Tovarăşului. Unii cred că NC mai trăieşte. Se poate.
Nu cred că un artist poate avea un suflet meschin. Ori nu este artist ori nu are suflet meschin. Arta este ca şi vinul de calitate, vinul prost se recunoaşte.
Se spune că omul cu patru mâini şi patru picioare nu s-a născut aşa, de fapt la Secu au fost bătuţi doi oameni în aşa hal, încât din doi oameni au reuşit să refacă unul. Dar Tovarăşului nu i s-a spus nimic.
Ca un şarpe, infecţia pătrunde în trup, pleacă numai când vrea. Am un mare respect pentru şerpi, oricât de mic este tot are un efect asupra privitorului. Opusul şarpelui pare a fi porcul, este naiv, bonom, hrănitor. De aia nu-mi place porcul, nu mă impresionează.
Adeseori memoria pare a înlocui inteligenţa, oiar am mai matre încredere în trupul meu decât în sufletul meu. Trupul poate fi controlat, sufletul o ia razna. Pe cer, las circa treizeci de metri o basculă cu ciment se clatină ţinută cu mâna de un om, tot ansamblul fiind plimbat de o macara uriaşă. Dacă se rupe cablul, pagubele materiale vor fi mari, cine se va gândi la sufletul omului. Materialism ordinar.
Încerc să-l înţeleg pe Pasternak în original. Nu ştiu cum îl falsifică traducătorii, că eu pricep fiecare cuvânt, dar nu pind sensul. Omul vorbeşte o limbă proprie, ca Rilke, Trakl. Sunt ininteligibili, ceea ce este mai grav decât a fi intraductibil, ca Eminescu.
Pomii au crescut pentru tine, pasărea pentru tine cântă, cerul este mai bleu ca de obicei, respiri, inspiri, cine spune că nu există fericire? Dar durează o fracţiune de secundă. Cineva spunea că toamna este o flacără. . Poftim!
Sărutul soţiei la trezie este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a oferit. Cine are ceva de comentat, să vorbească în barba lui.
Cred că există oameni cu care nu vei găsi niciodată o cale de comunicare. Deci nu Turnul Babel este de vină, ci genetica.
Singuratici nu sunt sfinţii, ci mizantropii.
Cuvintele MEDIOCRITATE, ELITĂ exprimă dispreţul pentru Creaţia Divină. Iluminismul francez, Revoluţia franceză nu ne-a învăţat nimic. Dacă Dumnezeu este un mediocru, ce ne facem ?
Înainte credeam că Pământul este al meu, acum eu sunt al pământului.
Eram pe malul unui lac cu apă tulbure. Prindeam mormoloci pentru momeală, din apă mai săreau peşti mititei, o pisică albă înota crowl şi îi prindea dintr-o simplă mişcare. „E lupul argintiu”, spuneau oamenii. Pe mal, doi pui curăţaţi de pene, aşa pe viu, se luptau pentru nişte viermişori, ceva teribil. M-am trezit, mă durea spatele, trebuia să merg la operaţie. Asta era.
Dumnezeu nu dfă atâta frumuseţe, câtâ bunătate, iar răutatea vine de la sine.
Ofelia, mergi la mănăstire, strigară Hitler, Himmler şi Stalin într-un glas.
S-au culcat să facă dragoste. Sunt musafir, plec la plimbare. Văd un film, mănânc seminţe. O florăreasă îmi face cu ochiul. Dorm în parc. Dimineaţa, o damă îmi iese în cale. Este nedormită, o vietnameză, chiar drăguţă. Îi dau doi franci să mă lase în pace. Unde să merg? Sena mă aşteaptă. Un vis.
La un moment dat, totul pare în plus. Un peron fals. O cunoscută şi-a schimbat rochia, dar pălăria a rămas aceeaşi. Poate că nu este aceeaşi femeie. Uluitoare asemănare.
Singurătatea morţilor reînviaţi.
Frumos nume, Teodolina. Plin de mister. Zâmbet ascuns, drapat de ironie, de tristeţe? Romantism refulat? Comorile furate ale piramidelor egiptene.
Personajul secundar. Îi tremură mâinile. A fost cândva ducele ţinutului. De mult nu mai este ce a fost, de mult nu mai este ceea ce era. Dar, de fapt nu fost niciodată ceea ce crede despre el. Tinereţea nu este fericire, ci nelinişte.
Când spui Anna Ahmatova, simţi cum materia curge, ca în Bacovia.
Focul soarelui este şi focul iadului.
Sisif nu-mi este prieten, sunt eu însumi, dar nu recunosc.
Să citeşti numai cărţi pentru copii. Vei fi mai bun. Mai adaugă şi Cervantes.
O rază prin paharul de vin roşu, aceasta este prietenia. Nici lupul, nici tapirul, şacalul şi vampirul nu vor şti să bea un pahar de vin roşu.
Viaţă de lut? Există viaţă de lut? Atunci nu mai ştim ce este cerul.
Durerea şi viaţa se opun morţii.
Păstorul însoţeşte turma, biciul loveşte aerul, aceasta o fi religia? Nu cred.
În iaz, două fete fac baie. Sunt goale. Ţipă de bucurie. Un corb le salută din zbor. Fluturii zboară inconştienţi de propria frumuseţe. Muzica însoţeşte un mort sau pe viitorii morţi? Mortul zâmbeşte la soare.
O greşeală poate să atârne mai greu decât o sută de fapte bune, aşa este făcut omul să judece. Nu e de la Dumnezeu.
Am pierdut două iubite, una de luni şi una de vineri, mi-a mai rămas cea de duminică, ce vreau să spun? Este foarte clar. Moartea e fizică.
Ploaia lui Maugham, bere, lacrimi. Roşcovanul câine kuku. La marginea imperiului Margarine. Bărbaţii simtz dorul mamei toată viaţa. Chiar şi cei mai violenţi, gen Bud Spencer.
Va urma. BORIS MARIAN
Poetul
Poetul
Poetul este un mândru cerb lovit de săgeata indiferenţei, sufletul său este un herb expus într-un palat al Florenţei.E urmărit de câinele-gonac, de tropăit de cizme strălucind de lac, el nu mai are unde să se ascundă, poate în ţintirim, într-o firidă scundă sau poate în iad, în focul pus de Cel de Sus?
Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă, sub ninsoarea de frunze şi flori, c-ai plecat spre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic, să nu caut cumva să te sun, telefonul e mort ca şi glasul astupat cu pământ galben brun, mi s-a spus că, de fapt, stai alături, pe o stradă vecină cu noi, că trăieşti, dar nu vrei să-ţi văd chipul, unii cred c-am murit amândoi.
Boris Marian
Poetul este un mândru cerb lovit de săgeata indiferenţei, sufletul său este un herb expus într-un palat al Florenţei.E urmărit de câinele-gonac, de tropăit de cizme strălucind de lac, el nu mai are unde să se ascundă, poate în ţintirim, într-o firidă scundă sau poate în iad, în focul pus de Cel de Sus?
Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă, sub ninsoarea de frunze şi flori, c-ai plecat spre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic, să nu caut cumva să te sun, telefonul e mort ca şi glasul astupat cu pământ galben brun, mi s-a spus că, de fapt, stai alături, pe o stradă vecină cu noi, că trăieşti, dar nu vrei să-ţi văd chipul, unii cred c-am murit amândoi.
Boris Marian
Copaia
Copaia şi alte imagini
Prima imagine, spune Chagall era copaia, simplă, pătrată, pe jumătate scobită. Un foc grozav a cuprins Vitebskul. Cineva scrie, azi, despre Kafka, nu a înţeles nimic. Ultimele cuvinte ale lui Josef K. au fost „Wie ein Hund”, ca un câine. Forţând timpul şi proporţiile, Ceauşescu a murit „ca un câine”. Nu fac apologia dictatorului, că nu l-am iubit de când s-a înscăunat, în 1965.
Chagall s-a născut ca un copil fără viaţă, o bilă albă ( dată morţii).Mai târziu, când se plictisea urca pe acoperiş. El ştia ce este mirosul somnului. Chipurile oamenilor semănau cu lumânările. Se întreba de unde vin zâmbetele oamenilor. Ochii părinteleu său aveau reflexe dulci, albastre. Cu o mână zbârcită, maronie le dădea copiilor prăjituri, mere coapte. Mama, trecută şi ea la cele veşnice, venea uneori, încet, Chagall simţea nevoia să o sprijine.
Închisoare veşnică – pământul. Cât este de impasibil. Noaptea stelele sunt albastre iar pământul devine violet. Poftim!
Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune, ci din dragostea şi credinţa în frumos, spune însuşi profesorul urcat pe o treaptă mai sus decât noi, desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri, în vorbele voastre gândirea este aproape ucisă, uneori ea respiră în ritmul tăcerii, profesorul se îndreaptă spre tablă şi desenează un copac şi o pasăre, rădăcina care primeşte, fructul care se oferă pe jumătate şi pasărea care cântă fără sfârşit, apoi iese desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri.
Boris Marian
Prima imagine, spune Chagall era copaia, simplă, pătrată, pe jumătate scobită. Un foc grozav a cuprins Vitebskul. Cineva scrie, azi, despre Kafka, nu a înţeles nimic. Ultimele cuvinte ale lui Josef K. au fost „Wie ein Hund”, ca un câine. Forţând timpul şi proporţiile, Ceauşescu a murit „ca un câine”. Nu fac apologia dictatorului, că nu l-am iubit de când s-a înscăunat, în 1965.
Chagall s-a născut ca un copil fără viaţă, o bilă albă ( dată morţii).Mai târziu, când se plictisea urca pe acoperiş. El ştia ce este mirosul somnului. Chipurile oamenilor semănau cu lumânările. Se întreba de unde vin zâmbetele oamenilor. Ochii părinteleu său aveau reflexe dulci, albastre. Cu o mână zbârcită, maronie le dădea copiilor prăjituri, mere coapte. Mama, trecută şi ea la cele veşnice, venea uneori, încet, Chagall simţea nevoia să o sprijine.
Închisoare veşnică – pământul. Cât este de impasibil. Noaptea stelele sunt albastre iar pământul devine violet. Poftim!
Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune, ci din dragostea şi credinţa în frumos, spune însuşi profesorul urcat pe o treaptă mai sus decât noi, desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri, în vorbele voastre gândirea este aproape ucisă, uneori ea respiră în ritmul tăcerii, profesorul se îndreaptă spre tablă şi desenează un copac şi o pasăre, rădăcina care primeşte, fructul care se oferă pe jumătate şi pasărea care cântă fără sfârşit, apoi iese desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
