Visam

Visam





Visam că mă ţinea cineva de mâini. Noaptea mă ţinea cineva de mâini. Nu-mi dădea drumul. În jur alergau nimfele mlădioase, goale, dar foarte decente. Nu se uitau la mine. Dansau . Mai repede decât visurile mele, iar somnul fugea ca un tren prin tunelul dintre Franţa şi Elveţia. Un ameste de cenuşă şi sânge aştepta afară, printre tufişuri. Un chip apărea deasupra zorilor, dar zorii nu veneau, parcă se depărtau. Îi vedeam irişii în mişcare, în strălucire, nările fine, respiraţia de trandafir, simţeam cum o petală mi se strecoară sub gulerul larg. Un gând a căzut de-a dura. I s-au aprins obrajii şi gura. I-am dezmierdat şovăielnic carnea, un văl de mireasă. Aleasa mea, soţia mea, te-ai lipt toată, tăcută, gândul - ciută zglobie, umed e gândul, cine mai ştie de noi? Ca nişte struguri au trecut orele prin noi, tălpile nu le simţeam, pământul nu mai era nici sprijin şi nici pedeapsă. Apoi a trecut primăvara ca un bivol. Pietrele stau cuminţi. Trenul aleargă. Acum străzile-s ude. Ploaia ne bate cu bice de lacrimi. Inima bate zadarnic în stâncă. Tâmpla zvâcneşte ca un şarpe decapitat ce nu vrea să moară. Nu pot striga, doar visez, aş trezi toţi vecinii, chiar pe strămoşi i-aş trezi, ce vor spune ,vai, ce noi generaţii crescură, lupi sunt ei, nu sunt oameni, apoi mă visez ca strămoş.



Învăţam pentru bacalaureat, aşa este filmul. Integralele mă iau de gât şi mă sugrumă. Eu apuc femurul portarului mort de cincizeci de ani, adică este schelet dăruit de însuşi el, proprietarul, lovesc în pluşul de pe masa comisiei.

Iar este noapte, mă trezesc de-a binelea, eşti lângă mine, nu este vis, fruntea mi-e umedă ca după ieşirea din Maelstrom . Te sărut şi adorm liniştit.



Boris Marian