Să vezi chipul

 

Să vezi chipul alb al unui mort,

A fost el ca și tine?

Ce sens mai au aplauzele-n surdină

Sau bubuitul  tobelor  spre mângâierea  

Celor  orgolioși?

Ce liniștit e mortul? Ce  superb e?

Cu zilele  mai adăugam aurul versului, un gram,

Copilul ce eram mergea în paralel , alăturea,

Un cânt prin frunze, curgător,

Ca ruga- rug  nemuritor, prezumțios, insinuant,

Ca o amantă, un amant, în depărtări mai ard păduri,

Cu  tinereți din care furi,  vezi ochii lupului sticlind,

Cu zilele mai nemurind,  vecinii, morții ne aud,

Cum te iubesc, cum te sărut, o, doamnă brună din sonet,

De mult mă-ntreb, de mult nu cred,

Iubesc doar pasul călător, de glonț cum moare un cocor.

Străluce și dispare, cum clipele prea rare,

Săgeata-n gol trecând, dar zidul sfărâmând,

Cum rănile fierbinți, gingii fără de dinți,

Cum eu întreb, răspund, pe mine mă alung,

Beau vinul cu cenuși, tăceri, nici porți, nici uși,

Iarba cosită ieri crescu până la cer,

Dar ne iubim  cu focul înalt, precum e jocul.

BORIS MARIAN