Prezență ciudată
Gram de neliniște, o, Cabala,
Cine te știe, moarte nu are,
Nu scriu plăcut, nu fug după ciute,
Metafora vine ca ursul flămând.
Gura ei aștepta sărutul,
Lacrimile – o chemare a fericirii,
Inima ei se zbătea încă,
Prinsă în plasa copilăriei.
Totul a fost curmat de un glonț,
De o ardere intensă,
De mult trupul ei zace inutil, în pământ,
Sufletul ei este departe,
Mâna care a ținut pistolul,
Scrie azi despre trecut,
Uită istoria fetei moarte.
Memoria nu face zgomot,
Ca și morții,
Memoria – fiică a Luminii,
Morții noștri - țesături fine de lumină.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu