Fenomenul Kapitza

 

Am mai scris despre poetul Constantin Kapitza, care și-a ales  drept pseudonim numele unui fizician de renume. Nu despre nume voi vorbi, ci despre  faptul că există în România poeți de valoare pe care critica  „de nivel înalt” îi neglijează din lene sau indolență. Ba îi mai și  ironizează amuzându-se de propria lor „finețe”. Această atitudine se remarcă după 1989 când spunem că am scăpat de activiști inculți. Autor a zece volume de poezie, cu versuri incluse în diverse antologii, Kapitza scrie  cu o vigoare în crescendo, de la volum la volum. Este un înțelept care nu se joacă „de-a arta”, are ceva de spus, este înțelept, ironic, autoironic, tandru li stăpânește metafora, având o personalitate proprie, fără influențe vizibile. „Viața meșterilor este o înșiruire de șanse”, citează autorul volumului recent, „ Meșterul visului de apă”, din George Astaloș, poet prestigios, trăitor la Paris. ”Întâmpină-te, singur amintește-ți norul”, ne atenționează, „și lasă-ți viața în propria cadență”. Cu o experiență de viață traumatizată uneori de fragilitatea fizică a corpului, poetul învinge prin vers, supraviețuiește prin vers,  singurătatea fiind o condiție  în actul creației artistice, chiar dacă omul este înconjurat de dragostea celor apropiați. El  nu mai vrea să rătăcească printre oameni, nu vrea să imagineze viața de apoi,  trăiește intens clipa, recunoaște – „oscilez între picături de sânge și noapte”, tremură în „secundele flămânde”, urcă pe „valul mareei, balansat”, dar își „întâlnește propriul drum”, deși „uitarea crește”, „și-a schimbat lanțurile”, și-a ascuns „lacrimile sub rouă”, „a ucis atenția stelelor”. „ Meșterul viselor de apă nu va fi un gropar” ( splendidă metaforă), dar „la mersul grăbit, viața e neluminată ( înțelept spus),„binele și răul se comprimau/ se făceau pastile de înghițit la ore fixe”( filozofie poetică). Un poem este dedicat cu delicatețe regretatului Mircea Micu (”Trandafirii albi”). Uneori este exuberant, amkintind de Florin Mugur  – „ Să fii  viu și să te recunoști  și să te recunoști în nicăieri”. Își retrăiește viața, spiritul său este tânăr, el  ascultă poveștile altora și ale sale, „ le ascultam tinerețea vibrând”, deși „mușcase din moartea înconjurătoare”, ne spune că  „primăvara  este înțelegătoare”. Un poem remarcabil este ” Doar sufletul”, reproducem aici un vers – „ zbura amintirea  albastră a copilăriei/ printre adulți”. De asemenea „ Ochi de vânător”, un poem paralel  cu „Mistrețul  cu colți de argint” al lui Șt. Augustin Doinaș. Putem cita numeroase versuri memorabile, ne vom opri la final – „ Cântecul pescărușului strânge /toate visele păsărilor/ce nu ajung niciodată/la mări și oceane”. Sunt de acord cu afirmația lui Emil Lungeanu,   reprodusă pe coperta a patra, Kapitza aduce „o contribuție personală, semnificativă” la poezia română contemporană.

BORIS MARIAN