Celula
Cândva iubeam , în celula mea, un șoricel. El mă adora, eu îl
protejam. Șoricelul s-a făcut mare, adică a îmbătrânit și crede că lumea este a lui. Are o părere
despre oricine. Are dreptul să aibă o părere, dar cine îl ascultă? Cam jumătate
din omenire se află în această dizgrațioasă poziție. Un om stă cu ochii pe
tavan. Discută cu el însușii, spune tavanul, multe dureri au trăit ei ,
împreună. Avem aici o metaforă la care
nu se poate adăuga nimic. Ai hi, ai ho, suntem pitici cașto…de ce scrii, mă
întreabă o pisică, mă latră un câine, eu iubesc patrupedele, nu cunosc răutatea. Am văzut un om scriind pe patul de moarte, ca
un soldat în tranșee, am văzut un copac
aplecându-se pentru a mângâia, cu
ramurile sale un pictor. În aer, pe pământ, sub ape există ritmuri și metafore
de care noi habar nu avem. Un cântec se poate naște și dintr-o
înfrângere. În lumina fulgerului se văd guri care cobesc, ochi lacomi, mâini
desfăcute, dar și un copil care încearcă să meargă, se prăbușește printre
morții lumii, se ridică. Ați văzut bastonul alb al orbilor? Astfel să vă fie
gândul.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu