Comedia erorilor

Îmi place frumusețea ta și puritatea ta îmi place,

Păcatul de a nu iubi este mai diabolic, drace!

Mefisto plânge undeva, iar șarpele este un foc nestins,

Ne vine moartea blând, matern,te cheamă, o refuzi , a nins.

Ea-i deghizată-n vizitiu, te biciuiește pân-la sânge,

Inchizitorii  sunt în noi,  Mefisto, tu câștigi, nu plânge.

E gândul cel mai mare hoț, pare mai prost, pervers, copilul,

Un thriller  e nimic  când simți că te absoarbe lacom vidul.

Nu-i scenă lumea, nu-s actori  atât de buni să joace rolul

Înșelătorului perfect,  pe Don Juan  îl  pierde golul,

Eu n-am să pierd cât timp găsesc răspuns pe buzele  femeii,

Cuvântul n-are nici un rost, visez  legendele Egeei.

Când zimbrul cu colți de argint mă va zdrobi, eu voi renaște,

O fericire o plătești  cu viața, ești un miel de Paște.

Nu-i fericit nici Dumnezeu, el ne iubește-n  pacea-i amplă,

Îmi place frumusețea ta și puritatea ta de ambră.

Fals suicid, se stinge gândul, noi parodiem o suferință?

Dar cine știe câți ucid în ei  iubirea cea mai sfântă.

Ai obosit trăind, defel, un glonț în ochiul stâng, revino,

Aș vrea să mă  scufund  în somn precum Titanicul  în vinuri.

Să fii și grădinar și flori, ai mâini ușoare, rece-i roua,

Un chip prea alb, privești prea blând, mă fulgeră seninu-n două.

Am un prieten, îl aveam, s-a aruncat din disperare,

Clădirile  erau prea mici,  el a zburat în depărtare,

De-a acolo ne scria  frumos,  a luat un premiu pe la Stockholm, ,

Dar ce folos,   era mai mort,  decât oricare mort, mai molcolm.  

Să fim prieteni, tu mi-ai spus, prietenia este sfântă,

Stau în genunchi și îți cerșesc  indiferența ca osândă.

BORIS MARIAN