Pământul ne
apasă
Poemul
acesta n-o să vă placă,
Începe cam
așa, pământul ne apasă,
Aerul s-a
pietrificat, liliacul de noapte,
La pândă,
își ascute ghearele, focul ne luminează
Din
interior, incendiu devastând fragile
muchii,
Femeia
nisipurilor ne aduce tainul de sărutări tăinuite,
Pereții
transpiră și gâfâie, spovedania lui
Dmitri se întrerupe,
Diavolii dau
năvală, dansul începe, dansul gnomilor, un delir,
Ca în
dragoste.
Stele galbene,
violete, cianhidrice, ,
Luna galbenă,
îmi petrec neființa, strecurând-o
Prin ore,
prin zile, vinul fierbe ca sângele-n vita cornută,
În locul
gândirii calme, clasice, geometrice,
Prefer
corrida cuvintelor, învins, învingător.
Durerea
strălucește prin lacrima tot mai
rotundă,
La fiece
colț, santinele morții ne dau onorul,
Devenim
păsări, desigur, în lumea cealaltă,
Orbii nu
recunosc întunericul,
Clopotele nu
bat pentru surzi,
La final
corbii sunt responsabili,
Singur
m-așez în urnă, votul final.
Nu
vă-nșelați, iubirea vă aparține,
știți doar
să luați,până când?
Nimeni nu dă
nimic pe degeaba,
Doar viața.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu