Scara lui Iacob

Așa cum chinuiești o țigară

Să se stingă,

mi-e sufletul în clipele singurătății absolute,

deși nu mă ating cuvintele pătate de oroare,

manipulări mizere,

dar luceafărul răsare-n fiecare seară,

adun cu grijă orele-petale

și zilele – câmpii montane

și anii –munți albaștri-n zări,

voi nu mă credeți,

nu veți ști nicicând

câtă iertare, umilință sfântă și iubire

am adunat să pot urca din nou

scara lui Iacob, să mă iau la trântă

cu însuși Dumnezeu.   

BORIS MARIAN