Azi , noapte l-am văzut pe prietenul meu , pictorul,

A murit   pictând, adevăr grăiesc, a murit ca un artist,

Nu aduc elogiu morții nimănui,  dar îl invidiez,

Precum corăbiile erau purtate de vânt, astfel

Mă poartă pe mine, de o viață, gândul morții,

Nu mă credeți, la fel,  și astăzi iubesc și urăsc 

O fată ce nu era nici urâtă, nici proastă,

Singura fatî care m-a părăsit  într-un mod bizar,

După o iubire furtunoasă,  au trecut peste cinci decenii,

Nu o pot uita, non dimenticare, unele cțntece îmi plac

Și nu le uit, cum nu uit nimic din ce am trăit,

Dar ce rost are să spun toate astea aici, fără nicio metaforă?