O firmă mare și veche atârna de poartă, câteva litere erau aproape șterse, astfel că puteai citi ADMIRAȚIA CIMITIRELOR. Am intrat timid, eram pentru prima oară acolo. Mi-a ieșit înainte un individ cam sfrijit, părea că evadase dintr-un cavou, m-a întrebat scurt – Ce doriți? Vreau să lucrez aici! Ce vreți să faceți? Să sap gropi și să scriu versuri. Parcă nu se leagă, hârâi omul. Și eu am scris un poem lung cândva, uite, am ajuns aici. Acum e o ședință, dacă vreți, intrați și ascultați, dar nu vă băgați în discuții. Se vorbea despre morți, unii nu erau disciplinați, se plimbau noaptea prin oraș. Ziceau că sunt genii și au nevoie de inspirație. Pe perete scria – „Decedați din toată țările, uniți-vă”. S-a cerut de mult să fie scoasă lozinca, dar șefa administrație nu era de acord. Curios, șefa semăna cu o minunată pisică de Angora, era autoritară și vicleană totodată. Să te ferească sfântul de o zgârietură a ei. Făceai tetanos pe loc. La ordinea zilei era eliminarea unui nou angajat care își permitea să râdă în timpul ședințelor. Ba mai era și canadian, ceea ce nu plăcea unora. Canada e o țară a nemuritorilor, iar aici se admiteau numai oameni de rând, muritori și fără multe pretenții. Toți trebuiau să fie egali. Unul mai teșit decât altul. Mulți decedați părăsiseră cimitirul din cauza atmosferei îmbâcsite, cu prea multe reguli. Eu știam, când un om moare sau scrie versuri, orice regulă cade. Nuuuuuu, nimeni nu era de acord. Regula este regulă. Fiecare șef are un șef mai mic , din mic în mai mic, până la viermișorii din pământ. În fiecare zi se cântau osanale în cinstea unui șef. Cineva propusese să fie editat un buletin, „Un cavou numit dorință”. A fost numit un șef, cel mai vechi locuitor al cimitirului, el le știa pe toate. Tinerii angajați s-au opus. Fiind vii nu puteau suporta un mort și să fie pe deasupra șef. Am ieșit uluit de acolo. Un mustăcios se uită urât la mine. Cineva îl acuzase că lipea greșit numele morților. I-am luat cândva apărarea, în altă viață, mă știa. Să nu mai vii, mi-a spus, nu știu de ce. Oricum nu aveam de gând să revin. Pisica de Angora trona fericită. Eram ca și dat afară din ADMINISTRAȚIA sau ADMIRAȚIA CIMITIRELOR. M-am hotărât să nu mai mor niciodată, să nu mai dau cu ochii de acea clădire veche, fie să mor undeva pe ocean. Oricum se respiră

Hanka și balaurul ( basmo-poem)

( basmo-poem)

Un nume, un om, un scriitor, un drum spre Argentina, unde nu vezi argint, un vin bun, ecuatorul, fără semne distinctive. Navidat. Ea era singură. Un mort, doi morți, toată familia. Vezi rudele? În ceață. S-a evaporat și Hanka. O veche dragoste stinsă ca o lumânare. Silvia venea din NY. Un om nu este niciodată bătrân, poate bolnav. Se moiare de boală, de singurătate, deși credința uneori se păstrează. Adio, nu înțeleg nimic. O limbă, ce a trăit sute de ani, moare. Krochmalna este o stradă. Două femei și un bătrân. Nici un copil în jur. Toți uciși. Strigătul gâștelor moarte nu ajută la nimic. Dar nai era și Miriam, cea cu viață de haiduc în diverse lagăre. Să ceri iertare fostei logodnice. Anii fug. Ea te-a învinuit că n-ai iubit-o . Are dreptate? Ce fel de viață ducem? Suntem noi comis-voiajori cu toții? Hanka știe tot. Există oameni buni, răi și lilieci. De ce lilieci?Așa vrea Domnul. Te purifici de Purim. Să nu-ți faci testament în timpul vieții. În timpul vieții îl iubeau toți. Ce rost are? Nici învățătura nu-l ajuta. Prin convertire capeți două morți. Devii logodnic cu două logodnice. Ei, dacă venea Cohen, era altceva. O poliță falsificată poate să te trimită în altă viață. Frumoasele pasiuni ale tinereții, ciudatele pasiuni de după. Plânge Leonard de atâtea blestemății, cinstitul Brutus își ascunde cuțitul și scoate limba înveninată, onestul Iago face ordine în seifuri, culege scrisori de iubire, spre bine Republicii, zice Brutus, să ne iubim , zice Iago, îl respect dacă-i gay, nu-l iubesc, cineva amintea de Arghezi, „făcu din zdrențe muguri și coroane”, ura, aplaudă cucuveaua, iar eu luai mărgăritare și le pierdui printre cotețe. Ce oroare. Un șir întreg de jucători de bile colorate, biluțe mai rotunde și mai sparte, tăcere, suntem în sanctuarul politeții, nu înjurați, scuipatul interzis, dar eu am guturai, pot să strănut? Junona spune – quo usque patientia nostra?Adică , mai putem răbda acest păun prea înfoiat? Eu mă retrag, plec în Canada sau în Asia, totuna-i. Poemul meu, un zmeu purtat de vechi iubiri.Nimic nu se compară cu admirația. Bach ține loc temporar lui Dumnezeu. Subarboretul mi-a adus brevetul. Herzogenhorn și Feldberg, nun, Carne tocată printr-un tun. Copacul nu suportă pădurea. Dudul dudui, castanul se castră, Frasinul fu prezident la țară ,sâmbovina, bat-o crina, ulmul, culmul și drezina, carpen, cimișir, cireș, faci amorul pe un preș. Bre, dar sideroxylonul se nălță mai ca balonul. Un arin, castan porcesc, toate ne reînfrățesc. Frumuseţea nu îmbătrâneşte niciodată.Umblaţiuşor,nutreziţimorţii.Să ai aripi şi să nu zbori este o tragedie.
Morţii zâmbesc numai în vis. Visează-i.
Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zideşti în el.
Setea de putere ascunde frica de moarte.
În dragoste nimic nu este normal.
Uneori ai impresia că maimuţele se trag din oameni.
Morala s-a născut din contrariul ei.
Cine nu mă iubeşte, nu este duşmanul meu, ci al său.
Să ocoleşti pădurile fără copaci, frazele goale.
În fiecare trăieşte un corăbier.
Eu ştiu că voi muri, ei şi?
Moartea nu e o revanşă, ci o răsplată.
Şi raţiunea te poate îmbolnăvi.
Fericirea nu este o proprietate.
Ucis de atâtea ori, eu nu mai cred în moarte.