Elegii euforice

I

Vârsta mea nu are nicio importanță,

Nici Dumnezeu nu are vârstă,

Ceea ce nu înseamnă că eu aș fi egalul Lui, Doamne ferește,

Chiar ieri aveam o discuție frivolă despre amanți, amante,

Cumpărături, medicamente, despre viii morți și morții vii,

Am pierdut ceva timp,. dar asta e viața.

Femeia e un tip celebru, la Dunăre ca și la Ebru,

Seducătoare sau redusă,mai răsărită, mai apusă,

Zeiță este, parteneră, iar uneori, chiar o himeră, ,

Pisică-sexy  sau rivală, în locul mamei face școală,

Ce pot să spun? Parfumul ei îmbată o trupă de pigmei

Sau de eroi trufași, de ce să o lăudăm pe Salome.?

Excentrică, impresii rare, , coșmaruri înfiorătoare

Sau vise dulci ca sarailia, regreți lumina și trezia,

Scandalul e mereu prezent, cherche la femme, eveniment,

Exotică de vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută,

Pletele ei sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde,

Au șic, au voce de sirenă, femeie din femei, perenă,

În Univers ea este Centrul, poți să spui nu, poți să fii pentru.

II  

Într-o scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean,

n-are  sfârșitul  un început, totul ne doare sau ne-a durut,

frigul colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viață n-a fost,

somnul  din monștri naște rațiune, inima ține cumpene bune.

Femeile mă servesc cu zâmbete, bărbații cu vorbe grele,

Îmi iau câmpii și muntele îl mut în ghilimele,

Când am ceva pe suflet merg în pustiu și strig, ,

 de pildă Jennifer Cooper îmi ține de frig.

Ziua-i masivă albă și rece, ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zărește într-o oglindă ca ochiul de pește,

Trece cu trenul  omul cu trenciul,  luat pe-o hârtie de treisprezece,

 numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece și albă,

numai iubita, subțire, înaltă, este. Iar  eu sunt în lumea cealaltă.

III

Trebuie  să-mi țin ochii larg deschiși până când Domnul mi-i va închide,

Trebuie să  fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se va îndura de mine,

Trebuie să cred în Har, până când Harul se va pogorî și asupra mea,

Trebuie să iert și să iubesc până când  voi fi și eu iubit,

Ruga mea este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopți de poezie limpede.

Cine este  în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare

Să n-alunece în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri,

De ce , Doamne, eu sunt alesul? De ce , Doamne? De ce?

IV

Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi,

De a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește.

Sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar  o coală de hârtie,

Vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ.

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine,

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu și, uneori, se amestecă și Dumnezeu,

Dar , din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd,

Ori poate că eu nu înțeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului.

V.

Când mă voi teme, când voi ajunge la termen,

Când cerneala din stilou se va cerne ca o cenușă uscată,

Când coala va rămâne curată, când voi privi  în gol,

Când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă,

Când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari

În splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliți, cu părul despletit

și vom pleca împreună, îndrăgostiți.

VI

Ar trebui să fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc,

O muzică, așa, un Beethoven, în urechea mea stângă chiuie un ren,

Ar trebui să deschid o fereastră ca să v-ascult pe Dumneavoastră,

Pasăre Măiastră.

Oare cât se vor împiedica-n balamale, în belciuge în yale,

Solfegiile siderale?

Eu nu cred în muzica pe care-o consumă

Auriculul Dvs. ca pe-o legumă.

Dumneavoastră așteptați când sunteți triști

s-auziți în rai țopăit de artiști?

Vă spun , totuși, că pe domnul Beethoven

l-am întâlnit mult mai sus,pe planeta Epsilon.

BORIS MARIAN

 

l