La o piatră

 

Mă uit la o piatră, scrie numele meu,

Ea se uită la mine, eu nu mă uit,

Așa încep eu poemele  optimiste,

Cineva-și încălzea limba la soare,

Altul ținea degetul în pământ  până-nflorea,

Pune-ți ciorapii când mori,îi spunea străbunicul,

În aurita, caldă după-amiază, noi  ne-ntâlneam sub  diferite chipuri,

Imaginația se scutură de raze,  ne-mbrățișăm ca în clișee- video-clipuri,

Ce crudă-i realitatea, ce anostă,  este nevoie de poeme noi,

Cuvintele nu suferă de-artroză,  vocile îngerilor împlinesc nevoi.

Deodată liniștea coboară ca o moarte ciudată, blândă,

Somn cu drog fecund,  eu mă trezesc, ești goală  ca o hartă

 și mă inviți ca nereidele-n afund. Deci mă avânt mai mult în amăgire,

tu lasă visele încet să se deșire. Din strat în strat, lumină pe lumină,

la fel și întunericul se-așează, la fel respiră, suntem tină peste tină ,

răbdarea ne înalță peste creste. Altfel vezi lumea cu păcate, beneficii,

un frate îl ucide pe alt frate, iertăm mereu și  uneori ne e rușine,

uităm copilăria,  iar impurul   hâtru ne face solidari  cu tot ce-apune.

Ce tânăr sunt,  comparativ cu lumea, îmi dezgolesc zadarnic inima, din zare

Vin Cavalerii –Apocalipsei mândri foarte,

 ne-așteaptă  o experiență mult mai  mare.  

BORIS MARIAN