Marşul absurdului
E luna-ntr-o felie tăiată la jumate.
Sub răni adânci de stele ce sângeră prin noapte
Mă răscolesc cuvinte, imagini și idei
Ca meteori prea repezi împrăștiind scântei.
***
Am adunat în mine tumult de viață pură,
Am stat ades pe margini ori mult m-am implicat,
Nu știu ce nume poartă tot ceea ce mă scurmă
Și-apoi mă risipește pe cerul sfârtecat.
***
Cum viețuim în lume, cei așezați de-a valma,
Ne agățăm speranța de soartă ori de Kharma;
Culpabilă-ncercare de a ne amăgi
Cu suflete în care nu ne putem găsi.
***
În arșița din mine se crapă greu pământul,
Aștept să vină moina cu ploaia și cu vântul.
Cuvintele-sămânță cândva ce le-am sădit
Din mine să renască pe rug de asfințit.
***
Mă bântuie fantome din frâu dezlănțuite
Și mă sufocă tusea aducerii aminte.
Mă năucește-o febră, un dor de libertate,
De-atâta așteptare, fântânile-s secate!
***
Ucidem ape, ceruri și iarba când respiră
Înlănțuiți de-o lege ce viața ne-o aspiră.
Gonim la vânătoare spre vis și fericire,
Ne îmbrăcăm ambiții în dor de nemurire,
***
Ne ghiftuim în toane cu superficial,
Dar mai râvnim cu trudă spre-un țel de ideal.
Avem prea plin de vicii, avem prea gol de suflet,
Un creier electronic ne ține loc de cuget,
***
Stăm agățați cu spaimă de clipa ce-a trecut,
Deși e nul câștigul și totul e pierdut,
Greu poticniți în dogme ce noi le-am inventat,
Împotmoliți în norme pe care le-am creat,
***
Cu suflete infime şi caractere moi
Ne-ncolonăm la marșul absurdului din noi.
Sub răni adânci de stele ce sângeră prin noapte
Mă răscolesc cuvinte, imagini și idei
Ca meteori prea repezi împrăștiind scântei.
***
Am adunat în mine tumult de viață pură,
Am stat ades pe margini ori mult m-am implicat,
Nu știu ce nume poartă tot ceea ce mă scurmă
Și-apoi mă risipește pe cerul sfârtecat.
***
Cum viețuim în lume, cei așezați de-a valma,
Ne agățăm speranța de soartă ori de Kharma;
Culpabilă-ncercare de a ne amăgi
Cu suflete în care nu ne putem găsi.
***
În arșița din mine se crapă greu pământul,
Aștept să vină moina cu ploaia și cu vântul.
Cuvintele-sămânță cândva ce le-am sădit
Din mine să renască pe rug de asfințit.
***
Mă bântuie fantome din frâu dezlănțuite
Și mă sufocă tusea aducerii aminte.
Mă năucește-o febră, un dor de libertate,
De-atâta așteptare, fântânile-s secate!
***
Ucidem ape, ceruri și iarba când respiră
Înlănțuiți de-o lege ce viața ne-o aspiră.
Gonim la vânătoare spre vis și fericire,
Ne îmbrăcăm ambiții în dor de nemurire,
***
Ne ghiftuim în toane cu superficial,
Dar mai râvnim cu trudă spre-un țel de ideal.
Avem prea plin de vicii, avem prea gol de suflet,
Un creier electronic ne ține loc de cuget,
***
Stăm agățați cu spaimă de clipa ce-a trecut,
Deși e nul câștigul și totul e pierdut,
Greu poticniți în dogme ce noi le-am inventat,
Împotmoliți în norme pe care le-am creat,
***
Cu suflete infime şi caractere moi
Ne-ncolonăm la marșul absurdului din noi.
Adaugă un comentariu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu