1

ABSOLUT ABSURD  ȘI ALTE CELE- BORIS MARIAN MEHR

Autoprezentare

Poezia însăși este ceva absurd. Oamenii normali nu scriu și nu citesc poezie. În familia mea nimeni nu este și nu a fost poet. Eu scriu de  decenii, în fiecare zi, indiferent de succese sau insuccese. Am scos începând din 1986 peste două zeci de volume- volumașe, poezie și eseuri . M-au lăudat sau m-au apreciat cumva, Gh. Grigurcu, prin 1990, Alex Ștefănescu, 1990-1995, Horia Gârbea, ș.a.Sunt în dicționarele Academiei, ale lui Boris Crăciun, Aurel Sasu, etc. În istoriile lui D. Micu, H. Zalis. Manolescu mă ignoră , dar nu mă supăr. Eu îl apreciez, un fel de Maiorescu  complexat. Scriu mult și pe Internet. Carnetul de membru USR l-am primit personal din mâna lui Laurențiu Ulici., în 1994. Am fost bun prieten cu un om minunat, Florin Mugur. Geo Dumitrescu mi-a deschis ochii cum se scrie poezie „tensionată”. Nina Cassian și Maria Banuș m-au lăudat nițel.  În 2017 am intrat în două antologii. Una de aforiști, alta de poeți cunoscuți. În 2013 am publicat la editura TIPOMOLDOVA  un volum masiv de 650 de pagini, OPERA OMNIA.  Nu mă opresc, sper să mor scriind. Nu sunt grafoman , ci grafofil. Iubesc orice artă. Muzica, în special. Muzica te poate însoți și dincolo de Styx. Nu sunt vesel, deși uneori  scriu mai ușor, dar  mă salvează  tenacitatea  pe care nu mi-o impun. Am moștenit-o de la  antecesori, de 2000 de ani.

Decembrie 2017

2

Mountolive, Mountolive,

Ce distracție-n Olimp,

Clea este azi Venera,

La Justine se simte fierea,

Balthazar joacă la zaruri

Trei amante și un maur.

Sufletul mafiei –șpaga,

Asta nu-ntâlnești la Praga,

teatrul  vieții cu escrocii,

ce mai spun vampirologii?

Cine nu sfâșie nu are dinți,

3

Dar la minciună are trei minți,

Haitele au mereu mult curaj,

Poți fi și rege, poți să fii paj,

Șarpe de ești, poți iubi viața,

Nu ți se vede coada, nici fața,

 Cine nu are parte, nici carte,

Știe cum moartea  în lume se-mparte.

Iar eu îmi strâng hârtiile,

Vechi cronici de război,

Ajungă poeziile,

Să ne gândim la noi.

BMM

Eroare din naștere? Capul   plecat,

4

Urechea  astupată,  facem modificări,

Dovlecel, adu o speranță în spirt,

Un spermanțet, o mie de trompete,

Copii bătuți, violați, unde ești , Doamne?

Unii vând cenușa morților, martori?

Poeții mor în duel cu acefalii.

Am văzut un izvor, curgea fără apă.

Marele Măcelar  este etern.

Am fruntea zdrobită, nu văd nimic,

Spune prizonierul. Apoi tace.

Mușcătura  vampirului real pe buza  fecioarei.

Spectacolele sunt suspendate,

Trăiască tropăitul cizmelor.

5

Oasele se topesc în crematoriu.

Unde e sediul morții, la dreapta, la stânga?

Poemele nu se vând , nu se prostituează.

Solemni  părem, dar ce râdem în noi, ce râdem,

În vise întuneric nu există.   

B Crape capra, cobra, sobra,

Clipele nu obosesc niciodată?

Suntem sacii de box ai propriului eu,

Se spune că proștii au vise deștepte

Și invers, unele se realizează

Sub formă de bile mari pe TROTUAR,

Adică faci trotuarul, golanii nu merg  cu bicicleta,

Doamnă frumoasă ca o toamnă,

6

Iubesc absurdul pentru că este simplu,

Am început să merg numai prin grădini,

Multe avantaje, nici un pisălog,

Un pictor uitat pe undeva,

Doi se pupă de zor,

Sanseverina e peste tot,

Bunica din Toronto zâmbește,

 Ea nu va muri, știe și ea,

Ziua judecății nu a venit,

Dar am voie să judec,

Nu știi ce-ți iese în cale,

O boală, o coală, un accident strident,

Nici moartea nu este ceva sigur,

7

O , piatră de mormânt, unde ți-e gloria? Marea metamorfoză

Marea metamorfoză Într-o dimineaășă, Gregor Samsa se trezi poet. Familia îl goni din casă, dar cel mai pornit era fratele său Bloh Răulescu. I-a promis că îl trimite la Salubrizare, ca pe CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI. Avea Bloh aista nume de păduche, asta înseamnă în l. rusă. Aria Bloha, o cânta ?aliapin. Bloh aista avea un venin în el pentru un regiment, a fost izgonit din toate regimentele, doar maiorul Andru Mardei îl iubea, de credeai că sunt homo, adică gay, dar ei chiar erau. Acum nu este nicio supărare, în Evul Mediu li se tăiau ?tremeleagurile, acum sunt la căutare. Mai era o curteană, cu burta mare, de ziceai că na?te de ani buni, o chema Piuli?a Bulă, ea conducea efectiv regimentul. Tare de treabă, mul?i o iubeau ?i la propriu ?i la figurat ?i la judo. Să revenim la Samsa. Se spune că însu?i Kafka ?i-a dat acordul să împrumutăm acest nume, de?i nu avea nicio legătură cu geniala sa crea?iune.Pe când era la închisoare, cânta toată ziua, ce cânta? Foaie verde din făget, m-a făcut muica poet. I miss you, mai zicea el. Privirile sale erau mereu îndreptate spre fereastră, până când a luat-o pe urmele privirii ?i dus a fost. Nu mai putea luneca îndărăt.Avea un de?teptător la el cu care provoca mici cutremure. Dar el reflecta, exact precum oglinda. De mult nu se mai putea schimba. Nici hainele, nici caracterul. Avea o plapumă cu care putea acoperi întreaga Europă. Tatăl său a fost Ludovic al XIX, necunoscut în istorie. Nu era nici frumos, nici bătrân. Se ocupa de design pentru pamper?i. Studiile ?i le-a făcut la Coolidge University. Acolo a cunoscut-o pe Bu?a Chistache , drăgu?ă damă, minte scurtă. Ce a gândit Samsa? A inventat o ma?ină de torturat mu?te. Din păcate , în ma?ină intrau ?i oameni. Astfel, a reu?it să schilodească juma din omenire. În timpul torturilor, cânta vestita Jozefina, iar ?oarecii îi ?ineau isonul. A venit Legea, adică o doamnă despletită ?i a făcut ordine. La ea nu intra nimeni fără bani. Tatăl lui Samsa, Louis XIX s-a cam supărat ?i l-a dezmo?tenit. Dar avea doar un nasture. Un nasture minune. Din prost , te făcea de?tept ?i invers. A vrut ?i Bloh Răulescu un nasture, ceva nu a mers, a rămas la versificări, în atelierul din marginea Jilavei. „Ce lebezi înserezi pe e?arfa de sânge”, a?a s-a auzit într-o noapte. Era vocea poeziei. Samsa a pornit pe drumul său, s-a lăsat de proză ?i de atunci colindă regimentele. Vizualizări: 2 Cuvinte cheie : Promovează Promovat de 0 membri Partajare Tweet

Niciun comentariu:

Bâlciul deșertăciunilor (II)

 8

Bâlciul deșertăciunilor (II) De unde rezultă că nimic nu se pierde, se transformă din rău în mai rău. Unul urlă și atacă, cu o vorbă se îneacă, din bârlog mirositor, are de –nchisoare dor, Dumnezeu, cum e-nțelept, mestecă în lut atent, unii-aur, alții- fier, alții –fiere, grea de zer. Un maestru mai pervers, nici galactic, nici invers, scoate vânturi chiar pe bot, că în fund are un dop, biet trufaș, cu cine el se compară? C-un purcel. Asta spuse Păunescu, cum să-l copieze Escu? Un făraș i-e sufletul, el adună bube-n cul. Că din zgură s-a format, în pulbere s-a fost uitat. Aruncat din bar în bar, a ajuns vermicular, din sicriu sărind , va scrie un poem cât pentru-o mie de nebuni, tu, floarea mea, să te-nduri de soarta sa. Am să tac, ducă-se, drac el nu este, dar ar vrea, dracul are-n el ceva, tot cu degetul în nas, îl mai mută-n alt popas. Seamănă cu-o avionetă prăbușită în toaletă, pare-se că la femei, s-a închis, cu mult temei, să nu-l vadă zâna blondă din cenaclul LA ROTONDĂ. Un prieten el găsi, nu cunoaște a,e, i, adică analfabet este bietul platonet, fost boxer, de prea mulți pumni i-au pătruns doar gărgăuni, un fecior are, al lui, sare-n beregata lui, a lui tat-su, cel boxer, nu-i dă casă, nici parter,minte bietul neavând, ce să-i dea, un pumn, un vânt, a fugit, printre sărmani, se visează american, ca orice portorican, plânge după-ai săi Balcani, unde purici nu făcu, doar un fiu, poate că nu, a pierdut și alți copii, pe la dame, dar și-n vii, fiul fu și-ntr-o Legiune care nu știe de glume, îl aleargă bieți jăndari, prin coclauri, în zadar. Nea Plătică, cel din SUA, cu celebrul zis și Pruna au ucis doi bătrânei pentru patru sute lei. În final i-au prins, ei zac la pârnaie, stau colac pentru bieții violatori cu hormonii repejori, Doamne, de ce nu-i făcuși câini, pisici, broaște de uși, ca să mai avem folos de la lumea de mai gios? BORIS MARIAN.

Ghinionul unui emigrant ( apud Caragiale)

Ghinionul unui emigrant ( apud Caragiale) Bună ziua vechii și apreciații mei prieteni,nu sânt sigur dacă această pagină este potrivită pentru a ajunge sub ochii tuturor participanților , dar totuși voi purcede a mă exprima aci. Eu sânt S.S. și sper să fie destui colegi care mai știu că le-am fost alături aici, unde ne-am privit în ochi și-n suflet și ne-am citit reciproc, cu încredere

9

și înțelegere, creațiile mai bune sau mai slabe. Cu mare tristețe am afalat că ne-a părăsit marele om de stat în picioare, fratele Bogdan Hmel, am am admirat deosebita muncă depusă de el, un om deschis către oameni și artă. A trecut ceva timp de când îl cunoșteam, iată-l acum în lumea de apoi.N-am găsit niciun apelativ pentru domnia sa, legat de creație, sau altă trăsătură de vai mama lui caracter?). Dominant rămânând numai comportamentul care îi și îngroapă ceea ce produce.(?). Acest tenebros, nu are un talent mai evident ca acela al cârcotirilor. Exprim părerea mea personală cu demnitate și sinceritate, mai ales acum când îmi amintesc cum el a fost eliminat din mai multe bătălii, tot pe motiv de îndrăzneală exacerbată și camuflată, credea el,omul care pune la zid pe oricine, care nu ține pasul cu tabieturile lui de credincios, ne acrește sufletul cu slovele lui încărcate cu ură abia reținută. Observ că de data asta, pe lângă, că se străduie să-l nimicească pe Belzebut,, „denunță” și linia pe care a fost construit Iadul. Are dreptate. Regulamentul nu a avut pe Bogdam Hmel mentor, iar el nu suportă să se alinieze unor reguli benefice unei societăți literare în acest caz. Adică de data asta a ajuns să nu se mai suporte chiar el și se elimină ca atare. De necrezut că Dumnezeu mai face și minuni în epoca în care toți românii suntem apăsați de veșnice probleme. Facem trei cruci. Stop. Oameni buni, stimați colegi, el m-a eliminat din Rai, fiindcă aveam undeva o metaforă în care eram nemulțumit de

Dumnezeu. Atunci el marele înțelegător al mijloacelor artistice de construire a unei poezii, a sărit ca ars, m-a jignit, (așa cum știe numai el să analizeze o creație), și m-a eliminat, întru apărarea bunelor sale intenții față de Dumnezeu. Am replicat foarte respectuos și cu zâmbet timid la gunoaiele sale, dar am și decis să nu mai citesc pe nicăieri ce spune acest mânios. N-a fost suficient, și a continuat să mă pedepsească, până când, văzând că-l ignor, a făcut cum mi-a și spus: m-a eliminat. E ceva teribil în comportamentul acestui monstru pus pe harță, până când va reuși să aducă lumea la același numitor comun, propriu prostiei sale. Am observat că au mai fost persoane lezate de acest alzaimerist(sic) la creier. Un anume coleg căruia nu-i dau numele, mi-a spus că e greu să te separi de BHul ăsta. Are el ceva undeva, care îl sprijină.Așa să fie? Adică chiar există ființă umană care poate proteja pe acest făcăleț bun la toate? Păcat, mare păcat s-ar săvârși. Tare aș dori să pot reveni în Rai, la oamenii de omenie, preocupați de promovarea artei și nu a cârcotelilor mahalagiste. Când voi avea certitudinea că a dispărut răul , mă voi întoarce între colegii mei, cu drag și nerăbdare. Încă odată îmi exprin simpatia pentru ceea ce este în grija și fapta Domnului și a colegilor truditori pe meleagurile paradisului literar. CONTINUARE + Legătură . Eu am o seringă de cai, care merge și la fosile gen „Gr. Antipa Museum”, sau pentru pachiderme, și nu pretind nici o taxă pentru tratamentul ce i-ar trebui aplicat monstrului. Legătură Răspunsul lui Belial + In numele oamenilor de bine care s-au saturat de aceasta naparca senila, gata sa faca scandal si sa bage fitile doar ca sa ii citeasca cineva delirul poiatic, multumiri pentru postare! Dreptate si fratie! Solon Socrate + În cele din urmă acest babuin a reușit să mă facă să pufnesc în râs din cauza Prostiei Fără Frontiere, în

10

cadrul căreia deține rolul de lider. Iată și motivul hohotelor mele. Citez: „Deși se bucură de oarecare popularitate, S.S. are mulți neamici care îl contestă pe bună dreptate - retorică fals-patriotică, dar este opinia mea, iubească-l cine nu a mirosit din esențele sale xenofobe. Regret. Eu „xenofob”. Ce plăcere la el să facă paradă de prostie și aberație... Sau, eu și „retorica fals-patriorică”. Nu mă pot opri din râs.Hîc+hîc. Bree nene pachidermule cu nume Bogdănesc, te crezi în filmele lui Gopo, dar și omulețul lui Gopo avea o logică în ceea ce săvârșea. Babuinule, mă determini să mă apăr de murdăriile ce le deții în cavitatea bucală, nu eu te-am ales pentru un dialog pe care nu mi l-am dorit nicicând odată. Așa să te ajute Dumnezeu! Dreptate și frăție Ce spune presa__ Incredibila marturie a unui poet care a scapat din doua tentative de omor comise de fiul interlop! 2013-08-11 • 20:09:04 | Autor: Narcis Voica „National” prezinta povestea socanta a unui poet roman stabilit in SUA, pe care fiul sau, un temut interlop arestat pentru camatarie, a incercat sa-l ucida de doua ori, ca sa-i ia casa din Bucuresti. Poetul Solon Socrate(64 de ani), care locuieste in prezent in New York, a povestit jurnalistilor nostri cum a scapat cu viata din doua tentative de omor comise de fiul sau, Giulio Socrate, fost luptator in Legiunea Straina, arestat in primavara acestui an la Teleorman, alaturi de fratele interpretei de muzica populara Silvia Riciu. Artistul ne-a marturisit ca si-a crescut singur copilul si ca l-a cam scapat din mana in perioada facultatii, cand el a plecat peste ocean ca sa munceasca si sa-i asigure un trai decent. „S-a inrolat in Legiunea Straina si, in cei cinci ani de contract, s-a transformat intr-un individ fara mila, fara prieteni, fara sentimente. Gasca lui Giulio a fost bagata la racoare de procurorii DIICOT Apoi a fost arestat in Spania, pentru trafic de persoane, iar dupa ispasirea pedepsei s-a intors la Bucuresti, unde revenisem si eu si ma recasatorisem”. Atunci, Giulio i-a cerut tatalui sa-i doneze casa, insa parintele a refuzat, de teama ca va ajunge pe drumuri. „M-a atacat intr-o sala de forta, unde eram antrenor de culturism. M-a lovit si am cazut lat, iar fiul meu a continuat sa ma loveasca. M-a salvat un prieten, care m-a dus la spital. La scurt timp, casa mi-a fost incendiata, iar Giulio m-a sunat a doua zi si m-a intrebat «daca mi-a placut surpriza»”.Dupa ce si-a facut incalzirea cu propriul tata, Giulio Platon s-a apucat de treaba. Si-a facut o brigada de 14 insi si a semanat teroare in Bucuresti si in judetul Teleorman, facand victime in Videle, Alexandria si comuna Bragadiru. „Impreuna cu banda lui, a deschis un mormant al unui tanar care decedase in Spania, a jefuit defunctul de imbracaminte si inelele de aur de pe degete si, intr-un gest de total dispret fata de traditie si cultul mortilor, a furat si banii din buzunarele decedatului. (…) A dat bani cu camata si a santajat zeci de persoane, fiind protejat de politistii carora le oferea parte din prada”, ne-a mai relatat poetul. Dupa ce si-au facut de cap ani la rand si au stors sute de mii de euro de pe urma victimelor terorizate, Giulio Platon si „locotententii” sai au fost arestati abia anul acesta, in aprilie, alaturi de interlopi picand si politistii corupti. Chiar si asa, cu el dupa gratii, tatal lui Giulio este convins ca acesta nu va sta prea mult in inchisoare si, odata pus in libertate, va duce la bun sfarsit planul care i-a esuat de doua ori: acela de a-i lua viata! “Subsemnatul…, cetatean roman domiciliat in SUA (adresa nu o publicam, din motive lesne de inteles – n.r.) in varsta de 64 ani ma adresez dumneavoastra in dorinta de a face cunoscute faptele fiului meu, Giulio pentru care dictionarele nu au inventat suficienti termeni in a le condamna. In anul 1973, intr-o duminica, pe intai iulie se naste un baietel frumos, cu par des si negru si cu pumnul drept inchis. Il deschidea chiar normal si atunci, dar din cele ce

11

urmeaza, cineva ar putea crede ca a fost o predestinare. El este fiul meu, pe care, la 8 luni de la nastere, mama lui il abandoneaza fericita ca a descoperit gustul aproape fatis al aventurilor amoroase. Prin urmare ramane cu mine, care, ajutat de parintii mei, duc mai departe responsabilitatea si dragostea pentru primul si unicul vlastar sosit in familia noastra. Il botezaram cu un nume frumos cu rezonanta latina , cum sta bine unui roman, oarecum amintind de frumoasa luna iulie in limba italiana si chiar si engleza, deci se va chema Giulio. Justitia imi incredinteaza copilul intrucat dovezile preocuparii si dragostei mele pentru acest copil erau de necontestat, iar aventuroasa mama va plati pensia alimentara conform hotararii judecatoresti. Prilej de mari insistente cu ajutorul militiei de-atunci, in fiecare luna, cand trebuia sa trimita pensia alimentara. Era singurul fapt care mai putea dovedi ca noul nascut are si o mama. Copilul creste inconjurat de o enorma dragoste familiala venita din toate directiile: bunicii lui, eu si sora mea (stabilita pe-atunci in Alexandria ), care a contribuit ajutandu-ma, mai ales spre perioada majoratului copilului. (…) Intre timp m-am recasatorit, viata de familie intra pe un traseu normal si linistit, iar el incepe cursurile la una din facultatile americane nou aparute la noi. Nu mai putem continua afacerile private, inchid firma si explic fiului meu ca trebuie sa plec din tara pentru a putea sa mentin un nivel de viata decent, cat mai ales ca el sa poata termina fara probleme facultatea etc. Ii las lui Giulio in grija continuarea facultatii, apartamentul, bani, doua masini pentru vanzare, ca sa aiba bani, pana cand voi putea trimite din America o suma lunara pentru el. Odata ajuns in America, imi contactez fiul, iar acesta imi da vestea ca a abandonat facultatea. Apoi aflu de la sora mea ca a furat bani de la ea din casa si de la mama mea. Astfel pregatit, a plecat in Franta si a trecut cu brio testele foarte dure pentru a intra in Legiunea Straina. Dupa numeroase probleme intampinate in Legiunea Straina, datorita regimului de viata care i se impunea, cat mai ales cele determinate de atitudinea lui, care incepe sa rodeasca sub regimul spartan pe care l-a gasit aici, se produce o schimbare de neimaginat in el, devenind o forma de viata – fara mila, fara, prieteni, fara sentimente de familie, fara,fara, fara…. La terminarea stagiului, dupa cei 5 ani de contract cu Legiunea Straina, incepe o activitate de colaborare cu hotii romani-tigani care praduiau magazine, banci, case particulare, automate bancare de strada, trafic de carne vie, droguri, etc., prin Paris si diverse localitati franceze. Incercand sa scape, dupa un timp, de legiuitorii din Franta, se muta in Spania cu aceeasi activitate. In aceasta perioada incepe un concubinaj cu tanara de 18 ani Andreea Pistol, pe care a cunoscut-o intr-una din permisiile lui venind acasa in Bucuresti. Reuseste sa aduca langa el in Spania pe noua sa prietena, iar ceea ce isi insusea din „afacerile” lui, dadea aproape totul celor doua fete ale sorei mele, care de-acum se stabilise in Spania pentru acelasi motiv al romanilor care ajunsesera acolo pentru un loc de munca. Eu si sotia mea suntem tinuti departe de orice informare cu privire la viata lui, traind permanent ingrijorarea pentru drumul intamplator pe care baiatul nostru il urma. Este arestat de cateva ori pentru trafic de carne vie si droguri. Atat mi-a spus, ca este inchis nevinovat, iar eu am incercat diverse demersuri in presa din tara, cat si la telefon reusind sa vorbesc cu ambasadorul roman in Spania, insa nu am rezolvat nimic, intrucat Giulio al meu savarsise in mod real real fapte penale pe teritoriul spaniol. Dupa ispasirea pedepsei, se muta la Bucuresti, stabilindu-se ca un vrednic sot cu sotia in casa parintilor Andreei. Acum apare si rodul asa-zisei iubiri dintre ei, un baietel care, se constata ulterior ca este suferind de autism. Pe de alta

12

parte, insa, incepe nebunia: Andreea este batuta si maltratata de catre Giulio, si aici in casa parintilor ei, asa cum obisnuia de cand s-au hotarat sa convietuiasca impreuna. Insa Andreea nu mai poate sa ascunda aceasta trista si periculoasa situatie, si se destainue mamei sale. Aceasta, datorita stresului creat de catastrofala noutate, suferinta uriasa si neputinta de a interveni, cat si faptul ca tinea ascuns necazul ca sa nu mai sufere si sotul ei, pentru nelegiuirea aparuta in casa asupra fiicei sale, ajunge la un tragic rezultat: imbolnavirea. Intr-una din zile, cand, disperata si ingrozita ca fata ei este batuta de fata cu ea, incearca sa intervina, iar „bravul” legionar incepe s-o loveasca si pe ea si o alunga din casa. Tatal Andreei nu era acasa, ci era intr-una din calatoriile sale dupa marfa cu care isi aproviziona magazinul. Dupa cateva spitalizari, biata femeie afla ca in urma stresului suportat in perioada de cand fata sa locuieste cu Giulio s-a ales cu diagnosticul ciroza. Ca si cum nu ar fi fost de fata la toate acestea, Giulio reuseste alta nenorocire. O determina pe Andreea sa faca un imprumut la banca de 50.000 de euro, asigurand-o ca el cu afacerile lui va inapoia suma de trei ori. Andreea reuseste acest imprumut deoarece era trecuta de parinti pe actul de proprietate al casei. Linistit, cu suma de 50.000 de euro isi cumpara un apartament in Bucuresti si locuieste aici cu o fata in varsta de 18 ani, din comuna Contesti jud. Teleorman, pe care o alinta spunandu-i “Oni”. Isi continua stilul de viata infractional si, in plus, isi extinde activitatea ocupandu-se cel mai intens de camatarie, jaf, santaj cu violenta si diverse forme de inselaciune si falsuri in acte publice, ca si profanare de morminte. Astfel, in cimitirul din comuna Bragadiru –Teleorman, deschide intr-o noapte impreuna cu banda lui, un mormant al unui tanar bragadirean care decedase in Spania, unde sperase sa-si afle o viata cat de cat normala. Deschide intr-o noapte mormantul, jefuieste decedatul de imbracaminte si inelele de aur de pe degete si, intr-un gest de total dispret fata de traditie si cultul mortilor, fura si banii din buzunarele decedatului, pusi acolo de parintii tanarului, dupa cum cere datina populara. Faptele lui abominabile nu se opresc aici si incepe sa-si arate adevarata fire, schimonosita de ura impotriva a tot ce inseamna civilizatie, lege si morala. Aici, in comuna Bragadiru jud. Teleorman, unde eu m-am nascut si exista casa parintilor mei, „confisca” dupa propriai lege un bar, cateva case particulare, distruge ogoarele cu culturi ale unor cetateni, folosind un ATV (tipul de motocicleta cu 4 roti), pe care si l-a insusit tot prin jaf cu violenta, totul cu un singur scop: pentru a semana teroarea si a pentru a se vedea ca cine nu corespunde intentiilor sale nu va mai avea nici hrana pentru care au trudit din greu la camp. Cei schiloditi cu bataile sale nu au curaj sa faca plangeri, sau sa ceara o protectie postului de politie din comuna Bragadiru, intrucat seful politiei locale si adjunctul sau erau “oameni cinstiti” care mancau o paine alba de pe urma acestui Andrii Popa Cel Vestit, care tragea cu pistolul sau cu pusca prin comuna (mai ales cand bea). Cu aceste scule, cat si cu alte aparate electronice se descurca pentru a se acoperi la timp de eventualii „oameni ai legii”, cu ajutorul carora capatase atata „demnitate” printre localnici, incat acestia traversau drumul cand il vedeau, iar seara se baricadau in case, dandu-i astfel bilet de ingaduinta sa fure ce vrea de la ei, dar sa le lase viata lor si a copiilor lor. De asemenea, nu lipsesc nici cele mai aberante fapte prin care stia ca va sadi teama si groaza in populatia comunei Bragadiru, urcand numai astfel pe un soclu din imaginatia lui ticaloasa. Asa de exemplu, intr-una din zile, vazand un magar care pastea linistit pe marginea unui sant, al unui om sarman din comuna, a luat sabia din masina, unde o purta permanent

13

alaturi de armele de foc, si s-a dus la magar, caruia i-a taiat gatul, capul cazandu-i alaturi. Trecatorii nu au avut curajul nici sa se opreasca, curiosi si ingroziti, ca sa inteleaga ce s-a intamplat. Lumea ocolea infiorata balta de sange, iar el simula intocmai ca Bruce Lee, revenirea dintr-o profunda si strategica concentrare asupra momentului executiei. Un cetatean a riscat si l-a intrebat ce s-a intamplat. Iar el a spus: “s-a hotarat al dracului magar sa doarma in drum!” In anul 2005, revenit in Bucuresti, pune la cale si savarseste doua tentative de ucidere, asupra mea. Am fost salvat insa de un prieten la prima imprejurare, cand nu am fost atent. In sala unde eram antrenor de culturism, a venit la mine si prin surprindere m-a lovit (nu stiu nici azi in ce fel sau cu ce) si am cazut la podea inconstient, si a continuat cu lovituri de picior la cap si la corp, insa a intervenit prietenul amintit, care a avut inspiratia si mi-a prins limba aproape gata sa mi-o inghit, in starea de lesin in care cazusem lovit la cap. Instruitul meu fiu “legionar”, de-acum devenise un insetat de sange si omoruri, neprecupetind nici macar viata mea, tatal sau, in satisfacerea acestor porniri criminale. Am fost transportat cu Salvarea la Spitalul Universitar din Bucuresti, unde, dupa o saptamana am inceput sa devin constient. Fiul meu insa continua si incendiaza partial casa noastra, adica a parintilor sai, din Bucuresti. Supararea si ura care nu aveau limite se datorau faptului ca, intr-o discutie anterioara, imi ceruse sa consimt sa-i trec casa si tot ce se mai gasea, pe numele lui. Motivand ca el a terminat stagiul in legiune si intentioneaza a se casatori. L-am poftit cu toata inima sa locuim impreuna pana gasim o rezolvare pentru el si eventuala sotie. Acest lucru l-a infuriat, amenintand apoi ca este casa lui, si ca fiu el este in drept total asupra agoniselei mele si a sotiei, deci asupra celor detinute de parintii lui. A urmat inca o incercare de a ma termina fizic, dupa o scurta perioada, insa prudenta mea, care de acum imi cunosteam singurul dusman din aceasta viata, m-a ajutat sa previn momentul pus la cale de el. Mi-a transmis ulterior ca daca voi trece totul pe numele lui, el va transforma casa intr-o uimitoare vila. Nedorindu-mi vreodata sa am alt fel de casa, desigur nu am dat nici de data asta curs unei astfel de discutii. Urmeaza alta tentativa, de-acum. Aceea de a incendia casa. Asa se face ca intr-o noapte, cand nu adormisem la acea ora tarzie, eu obisnuind sa scriu noaptea, am observat prin geam ca in curte erau flacari. Am fugit disperat sa incerc ceva ca sa opresc incendiul. Am reusit cu ajutorul sotiei sa stingem focul cu un furtun intamplator ramas din timpul zilei, montat la cismeaua din curte. Au ars grinzi stivuite in curte si o parte din foc se extinsese asupra acoperisului. Ajutorul a cativa vecini de langa casa a facut ca sa evitam distrugerea totala a casei. A doua zi pe cand ne intrebam ce-am putea explica la politie, el, Giuli, copilul meu ne-a dat un telefon si ne-a intrebat ironic daca ne-a placut surpriza din timpul noptii. Apoi ne-a spus ca va face in asa fel incat sa-i dam casa care este a lui, ca unic mostenitor. Apar acum si primele semne ale starii mele atac de panica, urmat de depresie psihica, urmata de aritmie. Copilul meu, imi pare ca raspandeste un blestem in jurul sau. Urmeaza stari periculoase in care simt senzatia ca mor, aritmia devenind cea mai periculoasa pentru viata mea. Mergand la medic, am aflat ca multele medicamente de care am nevoie de acum incolo, nu vor mai putea lipsi din viata mea, deoarece risc sa fac un atac de cord. Prin urmare, acest copil atat de iubit, crescut cu numeroase 

14

sacrificii, m-a „aranjat pentru toata viata”, asa cum sustinuse ca o sa faca, in numeroasele lui amenintari. Simt ca nu mai sunt omul de dinainte, fara probleme de sanatate. In desele crize de aritmie, ma sperie ingrozitor puternica senzatie de moarte creata de aceasta stare . Pe de alta parte, Giulio si-a continuat activitatea de camatar, in comuna mea natala, unde se afla si casa parintilor mei, desigur intr-o buna stare, dar fara sa mai locuiasca cineva in ea, intrucat parintii decedasera cu ani in urma. Totusi Giulio al meu, fara nici un drept scris sau nescris, nu o iarta si, abuziv, sub pretextul ca vrea sa o renoveze, distruge orice urma de locuinta, lasand doar zidurile in picioare. Savarseste acest act de barbarie fara acordul meu sau al surorii mele. Totodata se duce in Zimnicea, unde a locuit mama lui si vrea sa cunoasca cei doi copii ai fostei mele sotii, adica ai mamei lui naturale. Aflase ca aceasta a decedat si, desi nu l-a dorit nici o clipa de cand l-a parasit (adica de la 8 luni pana la 32 de ani), el ca un erou de legenda proasta merge si isi cunoaste fratii vitregi. Acestia sunt parasiti de tatal lor, fata are 40 de ani, activeaza la canalul tv. „Favorit”, ca interpreta de muzica de petrecere, iar baiatul in varsta de 23 de ani este fara ocupatie. Giulio ii spune mezinului, Bogdan Raciu Scoret, ca vrea sa il ajute precum un tutore, acesta accepta, iar sora e fericita ca fratele pana acum necunoscut are suflet mare si-i va oferi ajutor in totalitate mezinului. Zis si facut. Il ia pe Bogdan, il face „locotenentul” sau si-i ofera un rol important in profanarea si jefuirea mormantului amintit. Astfel se transforma in fapt apropierea frateasca fata de fratele-vitreg-tutore, facandu-l partas in toate actiunile lor antisociale. Asa se face ca pe 10 aprilie 2013, Giulio ii ofera marele ajutor mezinului Bogdan, frate al cantaretei de muzica populara Silvana Adica ii ofera un loc langa el, in duba DIICOT-ului, in care au fost urcati cu catuse la maini, alaturi de restul bandei, cei 14 flacai capabili sa savarseasca cele mai oribile fapte antisociale,nedandu-se inapoi de la nimic ce le-at fi iesit in cale. A se observa ca promisiunea fata de sora vitrega Silvana Raciu, se indeplinise: lfratele Giulio, l-a „ajutat” pe mezinul Bogdan, asigurandu-i un loc intr-o puscarie, unde va sta probabil destui ani, dar regretabil ramane detaliul ca nu se vor mai simti atat de apropiati, datorita repartitiei care nu tine cont de asa-zisa lor fratie. In aceasta perioada, boala mamei Andreei se agraveaza si nevinovata femeie decedeaza. Victima de conjunctura? De remarcat totusi ca acum, infractorilor nu le mai foloseste protectia celor de la politia din Bragadiru, Zimnicea, sau Alexandria, fiindca deocamdata politistii respectivi nu se pot ajuta nici pe ei in fata instantei de judecata, unde alaturi de cei protejati pana mai ieri, acum se straduiesc sub tirul de intrebari al procurorilor, sa-si aminteasca marsavia proprie. In perioada celor doi ani de jafuri si prapad comise in fruntea acestei bande de 14 „eroi”, si la adapostul agentului – sef al politiei si al ajutorului sau, din comuna Bragadiru, cat si al celor amintiti mai sus, acest unic fiu al meu, care nu mai pot crede ca este al meu, sau din familia mea, el, fostul ideal al vietii mele si sufletul meu, savarseste fapte crude in Bragadiru. „Confisca” 30 de vaci odata, alte 5 alta data, impreuna cu grajdurile lor, un A.T.V., un bar, cateva case, incendiaza unele masini ale celor ce nu i-au dat banii la timpul modificat de el. Alte „incursiuni” face in comuna Contesti, Bujoru, Pietrosani (jud. Teleorman), in Bucuresti, Videle si Alexandria , plus ce vom mai afla de la procurorii DIICOT din Alexandria . Acestia au hotarat ca pe 10 aprilie 2013 sa puna capat acestui vertebrat care numai om nu se mai poate numi, adica dragului meu fiu si posibil ucigas al meu, ce conducea clica de 14 insi (recrutati din Bragadiru). Il aresteaza, folosind cam 15-25 de mascati si ii confisca tot ce se cunoaste pe

15

baza cercetarilor de pana in prezent. Cercetarile continua, mai ales ca prietenii politisti au fost depistati ulterior ca facand binecuvantari pentru ticolosii care devenisera legea in judetul Teleorman. Arestul care a fost initial pentru 29 de zile, s-a prelungit ajungand in prezent la a 4-a luna de cercetari. Oamenii speriati si jefuiti, batuti si schiloditi ori santajati, spera in tacere, fie din spital  unde le „aranja” ticalosul sa ajunga in urma batailor ce le aplica, fie din casele lor, pana acum la cheremul auto-intitulatilor camatari, spera deci ca Dumnezeu prin constiinta instantelor sa le dea pedeapsa bine castigata de asiduitatea lor de microbi ai societatii. Oare se va „indura” Codul Penal al Romaniei sa le dea conform suferintei morale si fizice a populatiei maltratate de acesti raufacatori, o pedeapsa direct proportionala cu faptele lor? Schiloditii si jefuitii, cat si restul populatiei comunei Bragadiru, asteapta cu infrigurare dar si cu indoiala, decizia magistratilor. Noi continuam sa credem ca nu toata justitia romana este atinsa de morbul coruptiei, si ca Romania mai are coloana vertebrala chiar prin institutia justitiei. Speranta populatiei care are de suferit de pe urma acestei bande, poate exprimata prin parafrazarea unui mai vechi dicton, in forma adaptata: „Daca justitie nu e, nimic nu mai e”. Precizez ca nu initiez acest demers decat nadajduind ca orice fapta abominabila iindiferent de catre cine e savarsita, ea trebuie supusa judecatii drepte, iar lumea in care traim, sa ia cunostinta de ceea ce I se poate intampla. Eu cred ca fiul meu va primi o pedeapsa pe masura gravitatii faptelor comise. Si, bineinteles, va trebui sa isi asume raspunderea. Ma tem insa ca cele doua tentative de asasinat asupra mea nu sunt cunoscute de Tribunalul Telorman si nu apar in dosar, fapte pentru care ar fi „rasplatit”, asa cum spune codul penal, referindu-se la tentative de omor. Iar cand isi va fi ispasit pedeapsa, la ce sa ma astept? Ca ma va cauta pentru a-si duce la indeplinire planul lui diabolic, acela de a-mi lua viata pentru ca nu am vrut sa trec pe numele lui locuinta mea? Cand ajungi sa vrei sa iti omori propriul tata, despre ce morala crestina si sociala mai poate fi vorba?”

Mesaje de dincolo

Dincolo poate fi și altă cameră, altă țară, alt continent. Dar noi vrem alte țărmuri, în ceața.eternei.Morți.Cred,dar.nu.sunt.convins. Preferi.inexisența,somnul, insensibilitatea,starea.de.nesimțire.totală,sub.aspect.psihic,unei.vieți.socialle.Nu.pe mine.mă.jignești,te înjosești fără a ști chiar pe tine, devii un obiect.neînsuflețit,o.ființă acefală, neanimată, letargică, îmi este milă de asemenea.oameni.care se sinucid virtual prin tăcere, am mai avut două-trei experiențe,aș spune tragice, unii mor înainte de a muri. Vei fi veșnică precum.statuile din.Insula.Paștelui.Te.pedepsești.pentru.nimic,o,vanitas.vanitatum, un Infern dantesc. Suspendat ca un albatros, deasupra abisului, văd sfârșitul lumii în alb/negru, primul film, întuneric, gayii se plimbă printre rânduri, nu-i condamn, nici nu-i iubesc, sunt obișnuit cu fetele, filmul pare o criptă deschisă, actori sunt morții ce-și fac numărul, aș vrea să reintru în uterul mamei, Iisus nu a avut această șansă, mister hrăpăreț, excremente de șobolani în toate colțurile,annus mirabilis 1939, se naște Hollywoodul, Polonia este sfârtecată, înjunghiată,iar eu iubesc polonezele, blonde, vesele, parfumate, una îmi arată Auschwitzul in

16

1972, nu sunt prea atent, privesc profilul fetei, ochii albaștri, nasul fin, drept, buzele pline, iar morții striga în urma mea, lăzi cu ochelari, cu olițe de noapte, unii mi-au fost rude, nu eram născut, suspans, nu crede ce nu ai văzut, dar văd, asta este, cade un imperiu, se deschide o prăvălie, de multe ori lumea seamănă cu Samsa-gândacul, era Cain fiul  Domnului? Voi, ce mâncati ouă de prepeliță umplute cu caviar, gurmanzilor, doctoranzilor într-ale Genezei, omul este doar o pată pe pagina de istorie, nimic nu pare important, doar pretențios, măcelarul își îngroapă victimele la lumina chibritului. Dumnezeu și chibritul. Suspans. În tăietură cade o pasăre. Iubesc păsările și copiii, zice măcelarul. Tăcere. Ce să faci cu un om de 90 de ani? Nu știe nici cum îl cheamă. Dar ce nu fac mâinile? Ele sunt mai rapide decât gândul. Naivitatea zdrobește capele multora. A exista și a nu fi, aceasta este întrebarea. Acesta este și răspunsul. Cu umbra mă mai descurc, dar ce faci cu omul viu? Idolii au fost arși în piață. S-a răspândit un miros de piele încinsă, cu grăsime de pasăre. Dar despre sex de oțel ați auzit? Ridicați sângele ca pe stindarde, omagiul este pașnic, Johnny Walker să trăiască, orb sunt doar eu pentru mine. Ne doare inima, dar ne plângem de dreapta. Nimic nu se uită. Sunt chiar deprimat. Adică vreau să mor și nu pot. Adică sunt o javră, ca și tine. Te ascunzi ca mortu-n păpușoi. Ai închis canalul de conexiuni și comunicări. Liberi trec șobolanii. Au și papion sau papilom? Astfel am ratat cel mai frumos roman de dragoste pe care l-aș fi scris în alt secol. Ce să adaug, am pistolul la mine. Pentru orice eventualitate. Nu pentru autoapărare, luna este obiectivul meu. Astăzi chiar de te-ai întoarce, a-nțelege nu mai pot, unde ești, copilă pură, cu trădarea ta cu tot?

Sans peur et sans reproche

În copilărie îmi plăceau eroii lui Walter Scott. Cineva mi-a spus că felul meu de a fi  ar dovedi că port o armură care să mă apere. Nu cred. Nu prea m-am temut să ies fără armură, cu pieptul gol, la luptă, când știam că am dreptate. Mulți nu m-au înțeles, spunând că  nu am dreptate, că trebuie să mă adaptez. Dar celebrul film „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, după romanul lui Ken Kasey, în rolul principal Nickolson îl juca pe Mc Murphy, regizor fiind Milos Forman,  un mare artist, mi-a confirmat un destin, tragic dar eroic. Când aveam circa șase ani, mergeam la o grădiniță de zi, pe Aleea Alexandru, iar mama venea seara să mă ia acasă. Desigur , pe jos , până în Bd. Cuza.  Copiii de ștabi, de pildă ai lui Vasile Luca erau luați cu mașina.  Mă revolta această inegalitate și i-am spus mamei, cu voce tare să mă audă  șoferii care așteptau disciplinați odraslele liderilor – „Mamă, suntem niște proști, ăștia de ce merg cu mașina?”.

17

Mama s-a cam panicat, nimeni nu a răspuns, dar întâmplarea  a avut o urmare – am fost mutat în altă grădiniță. Eram un disident, se pare. La școală, în clasa a-ntâia, învățătorul ne bătea cu rigla pe palmă pentru orice șotie. M-am revoltat și am fost eliminat pe trei zile. După aceea eram poreclit – „copilul de sticlă”, porecla fiind dată chiar de învățătorul- bătăuș. Mult mai târziu, prin clasa a opta, profesorul de sport mă cam necăjea, nu eram atent, mă fluiera cu furie, să-l ascult. L-am înjurat românește, cumsecade, a rămas cu fluierul în gură, mut, dar am mai fost eliminat pe trei zile. Eram la liceul Sf. Sava ( Nicolae Bălcescu) . După alți doi ani, doi profesori discutau  în spatele liceului, pe trotuar, mingea de fotbal a sărit peste gard și i-a stropit căzând într-o baltă. M-am dus să o iau, ei m-au prins de mână și mi-au tras o bătaie de am venit plin de sânge acasă. Părinții revoltați i-au reclamat. Ei s-au dat de gol ripostând – „ Ce era să  facem, când elevul ne-a spus, ce dai mă, criminalule? ”. De această dată au fost eliminați dascălii. Prin 1983, la un miting , în fața unui megafon, stăteam și citeam, poate chiar romanului Kasey, a venit  un individ gras și mi-a cerut buletinul.  „Cine ești dumneata să-ți dau buletinul?”. „ Aha, poate că ești și membru de partid? ”, răspund simplu, „Da, desigur”. „ Aha, n-ai să mai fii”. A venit un milițian, mi-a luat buletinul, a urmat la serviciu,  o ședință –fulger și am primit  un vot de blam cu avertisment, pentru că la megafon era vocea lui Ceaușescu, care nu voia bombe nucleare,  iar cel care mă abordase era secretar raional de partid. Am mai avut diverse războaie, adeseori pierdute. Și acum mă lupt cu morile de vânt, pe Internet. Vă mulțumesc. Nimic deosebit.

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină.

18

Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viaţa este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toţii un tată, o mamă, am avut mai multe rude şi prieteni, dar cu toţii singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, şuieră jivina, latră câinii-n parcuri şi la colţ de stradă, de-aş lătra ca dânşii, liber, fără zgardă. „Oraşul visurilor spulberate” de John Cheever. Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaş.

Satyricon 2

 Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire. Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate. Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să

19

căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci. Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.

Satyricon 1

Coconul roșu avea baston,din el ieșea un fluture,venea un unchi din Charleston și naș a fost un brusture. Oskar și Erik, doi sprințari,aveau copii-n Madagascar, ce vânt te-aduce pe aici, eu ție-ți dăruiesc un brici. Menadele nu au păreri, se leagănă cadavre-n crâng, eu m-am născut, am murit ieri, dar nu mă plâng, dar nu mă plâng. Veni și Ceasul de Apoi al Judecății, păcătoși se lasă judecați, noi doi fugim pe coș, fugim pe coș. Faimoși am fost și ce folos? Cunoști povestea cu un lup care avea în loc de os, scheletul moale ca un stup? Hoinari noi suntem pe pământ, că e mai sfânt, că e stropit cu sânge, morții din adânc ne vor striga – Nu am murit. Iar pe zid cresc doar mimoze, din meandre, duhuri negre, manechine, tuberoze, jos –pelagra, sus doar pegre . Iguana-și caută puii, trei costume stau de vorbă, moartea-și curăță pistruii, bezna nopților, amorfă, iar pe-ntinderi largi lumina târgurilor vechi plutindă, noi suntem iubirea, lina rază ce coboară-n tindă. El a visat că a ucis, s-a trezit, s-a dus la serviciu, a aflat că este concediat, avea cazier, „bine dar a fost un vis”, „ Ce contează, părăsești imediat clădirea”, enervat l-a lovit pe paznic, a ajuns la poliție, ”Aha, ai cazier și te mai bați”, „Dar a fost un vis”, „ Ce contează, rămâi la noi”. S-a trezit, era într-o celulă cu o duzină de deținuți, „PARCĂ FUSESE UN VIS” . Ouă de aur nu mai sunt și nici găini, poate un sfânt să mă coboare pe pământ, nesfinții judecă doar strâmb. Tigrul monden se plimbă iar, fălos, salută boschetarii în batjocuri, Kafka le pare, poate, firoscos, incendiile se sting cu flăcări. Căzu un OZN de la etaj, el a făcut o groapă de doi metri, o doamnă-și scoase pieptul din corsaj, ea sperie o grupă de cumetri, dar vorba-i de argint strălucitor, tot ce-am mințit devine un fior. Unul cere permis de port-armă, altul jartiere de damă, singură-n orașul Babilon, o femeie căuta palton, un bărbat își căuta femeia, pe nume Folosofeia, , în zafar ghicitoarea le-a spus, babilonul de mult a apus, nici caii nu au căutare, vaca lapte nu are, buzele tale, iubito, miros a

20

Colgate, Molitto, fumăm ziare, bem sânge, într-un azil Domnul plânge. Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi, să ai sensibilitatea lor diabolică, să nu poți , să nu ai unde să fugi, cum nu poți scăpa de ciuma bubonică. Și totuși să scrii, să scrii pătimaș, în timp ce te pipăie mâinile orbilor, în timp ce strigă surzii „ Curaj” și ochii-ți devin hrana dulce a corbilor. Șoptește, încearcă să fii orb , să fii surd, învață s-auzi și să vezi doar prin piele, precum pelerinul ce merge la Lourdes, ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.

De ce te superi, Am vrut să-ți spun o glumă la ureche, spuse motanul negru unei pisici aurii, discuția avea loc pe acoperișul blocului meu, era de față și un cotoi castrat zis și Mafiotul, în acest timp în lume mor și se nasc milioane de oameni, unii se iubesc, „Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt și noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe pământ, vorba Poetului. Iar eu cer scuze cititorului. O zi bună. Prin visul meu trece o lebădă neagră, Printre lebede este cea mai vizibilă, Ea poartă amintirile mele, Loviți-o cu pietre, ea nu se va feri, Aveam cândva un bordei din ramuri de alun, Cineva l-a profanat, au trântit un bloc peste el, Blocul greu al indiferenței, cineva a râs roz-bombon, Trece cavalerul cu pieptul rece, platoșă, Sub platoșă – nimic, un mic cavou, În zadar s-a irosit laptele matern pentru unii eroi, Ca și lacrimile, buzunarele memoriei s-au golit, Dumnezeu știe pentru ce mau scriu versuri, O, El știe, dar nu-mi spune acum, scriu așa cum inima Bate în neștire și necunoaștere până la istovire, Nu sunt bani, zice unul, nu este aer, zice altul, Nici pomi, nici căpușe, doar fumuri și aburi, Poetul are nevoie de o dietă, de o trietă, de o poetă, Independența și virginitatea se pierd cu ușurința trecerii pe roșu, nu te enerva, cată unanimitatea de aur, renunță treptat la organe, unuia dă-i ochii, altuia inima, rinichii, creierul, toate sunt bune, vei fi mai fericit în trupurile celor ce caută salvarea.

Nebun cap. 3

 Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este

21

iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci. Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc.

Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting. . |

22

Nebun cap. 4

 Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul. Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă? Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ? Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie. Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc   și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau. Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu

23

o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă. Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”. . | index

Nebun cap.6

 În clipa când ai terminat cu corespondența, rămâi singur în fața coalei electronice. Fumezi sub ploaia ucigătoare. O ploaie închipuită, cum este totul pe lume. Te eliberezi de teamă, câștigi în plictis. Aș prefera uneori să fiu plantă. Artistul parodiază realitatea sau o deformează? Din instabil el face un bloc de granit, din durere – un Rai. Un fierar s-a îndrăgostit de o contesă. Fierarul are un copil cu contesa. Contele vine din război fără picioare și fără mâini. Fierarul pleacă în lume. De aici începe ficțiunea. Desigur, copilul, bastardul ar putea fi eroul unui alt roman. Cunosc o persoană care la fiecare apel telefonic începe să plângă. O admir pentru rezistența ei prin plâns. Stranii sunt cei care se ascund de propria suferință, cum pot? Nu-mi plac cei care se laudă cu propria bună stare. Chiar și suina are nemulțumiri. Cu vârsta câștigăm al treilea picior, dar nicicum al doilea creier. Uluitor , o persoană fără casă, fără soț, cu un copil, câștigă inima unui australian, deschide o editură, se realizează. Mă înclin. Dinescu se îngrașă pe zi ce trece. Apără cauza sărăcimii din capul său. Există început, nu există sfârșit. Eu după fiecare film, fiecare roman, scriu în minte o continuare, așa cum Tolstoi nu se mai putea despărți de personajele sale din „Război și Pace”. Dragostea intensă nu durează doar două luni. Cred în dragostea pe viață, care se confundă cu viața, adevărata minune. Ultimul timp urmăresc expresia fețelor, mai puțin simetria trăsăturilor, constat că femeile sunt mai expresive. Sau joacă mai bine un anumit rol. În dormitorul somptuos, tapisat cu postav roșu, cu ferestre largi și cercevele lăcuite … murea un om. Vedea o grădină însorită, cu portocali, dar o voce spuse – Ninge. Pe loc se făcu un ger cumplit. Cineva îl ruga să se scoale, dar el plecase. De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmo, stele strălucitoare ca becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul . La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam

24

legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din  Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia. Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ. . |

Nebun cap.7

 Criticile și laudele m-au stimulat deopotrivă. Un nebun nu poate fi oprit. Cineva a spus că este un kitsch ceea ce scriu. Poate. Dar este al meu. În poezie este greu să mai fi azi original. Adică autentic. Mă exprim liber și libertatea este prima condiție a existenței unui autor. Pentru un om cu preocupări artistice, ura constantă este un apanaj ciudat, eufemistic vorbind. Cunosc un personaj cu care nu pot comunica de ani de zile, i-am întins mâna de câteva ori, el s-a uitat la mâna mea și mânia sa a crescut ca o buruiană. Vae victis. Cunosc lideri politici care zâmbesc și se urăsc cu înverșunare. Am văzut porumbeii triști în parcul care plângea. La câte uși închise nu am bătut? Ca oaspeții veniți la Sodoma. Numai corbii sau ciorile venite seara în Cișmigiu nu cunosc tristețea. Ele murdăresc totul. Nimic nu este logic, poate că așa trebuie. Cărțile nemuritoare sunt despre dragoste – Iliada, Odiseea, Război și Pace, Donul liniștit, ș.a. Chiar și Cântecele lui Maldoror. Nu mai pot scrie versuri. S-a perimat poezia? O femeie de circa 60 de ani este pe cale să ne părăsească, dar ea vrea să mai publice o ultimă carte. M-a impresionat. Scrisul este o religie. Musil a râs de Kakania, a râs de orice idee de stat, era un anarhist pașnic. Ulrich reprezintă 99% din omenire. Omul fără însușiri există. Înfocat și entuziast. Ce spun conducătorii? Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel. E la infermelie. Are infecţie luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine. Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam

25

cum alunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce? Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ. Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare. Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu.Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul. Apropo de viitorul omenirii. Capitalismul însuși se va reforma în direcția unei socializări totale, din cauza creșterii populației. Va fi nevoie de un guvern central care să coordoneze împărțirea bunurilor și profiturilor. Teoriile conspiraționiste sunt niște bazaconii. Omenirea se autodistruge prin înmulțire. Malthus propunea războiul , Marx a propus revoluția proletară mondială, nici una din aceste soluții nu este umană. Cred în umanism. Punct. . .

*Biblia lui Borges (1899-1986) Intâlnirea cu Borges a fost un şoc, în urmă cu ani, iar relecturarea scrierilor sale o obligaţie dintre cele mai plăcute şi utile. Bogăţia citatelor care se pot extrage din opera sa ar umple pagini întregi. Mă voi rezuma la cele mai apropiate de preocupările mele. Memoriile sunt uneltele poetului. Sunt un discipol al trecutului , prezentul îmi este necunoscut.Rescriem mereu aceleaşi cărţi. Spune-mi cine ţi-a spus să nu citeşti poezie, trebuie să-l cunosc, este un exemplar demn de studiu. Am spus destul, cred că nu mai este nevoie de mine. Nu pot accepta ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, apoi l-a creat pe Isus, pare imposibil. Un scriitor nu scrie ceea ce intenţionează la început să scrie. O poezie trebuie citită cu voce tare, altfel ea nu poate fi autentificată. Eu nu vorbesc cu publicul, ci cu fiecare om în parte. Unul dintre cele mai grave păcate ale mele a fost că nu am cunoscut fericirea. Etica este o ştiinţă care a dispărut din lume. Nimic nu este mai frumos ca o poezie de Heine.

26

Amintirile copilăriei mele sunt cărţile citite. Viaţa poate deveni cel mai lung citat. Eu nu caut subiecte, ele mă caută. Când nu simţim ceva, murim în acea clipă. O bucurie totală este imposibil de suportat. Proza şi limbajul oral nu au nimic comun. Poezia se ocupă cu lucruri stranii. De nu am avea fiecvare un destin, viaţa ar fi foarte plictisitoare. Existenţa ţărilor este o greşeală a istoriei. Priviţi păsările. Intre Homer şi Whitman nu cunosc alţi poeţi mai mari. Ştiu ce este timpul, nu-l pot explica. De fapt eu sunt timpul. Săracul posedă realitatea fără intermediere. Eu am remuşcări şi înainte de a greşi. Aceasta , după o lungă experienţă. Să construieşti pe nicip, ca şi cum nisipul ar fi stâncă. Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli. Nu cred în şcoli, viaţa este singura şcoală. Poezia ar trebui să fie anonimă, ea nu poate aparţine cuiva. Sunt convins că în rai este multă tristeţe.Minciuna poate deveni operă de artă, dar este nevoie de artist. Nu poţi pierde decât ceea ce nu ai avut niciodată. Nu contează ceea ce se scrie, ci doar ce se citeşte. Intelectul se manifestă şi prin morală, imbecilitatea prin răul făcut.Viaţa mea a fost o bibliotecă.

La cincizeci de ani de la dispariția Tritonicului, un grup de entuziaști au pornit în căutarea sa. După  luni de investigații în apele Nordului, au găsit epava  la o adâncime de circa 150 de metri, au scos de acolo numeroase obiecte de preț, fotografii  intacte, alimente, dar cel mai curios lucru, peștii care îi însoțeau  la fiecare scufundare  erau extrem de inteligenți, unii recitând și versuri.  Printre ei se numărau și critici literari. Acest amănunt a rămas inexplicabil, iar istoriile îl ignoră. În cel mai apropiat port  nebunii  strigau în norvegiană – să fim veseli. Deși adevărul a murit,  să-i  edităm memoriile. În piață, un mânz înghețat, ridicat pe două picioare  mieuna ca un cotoi. Într-o locuință de la marginea orășelului, o fată  cu mâini de pianistă cânta la clavecin și aștepta să vină prințul de Monaco. Prin centru circulau prizonieri fugiți din Siberia, mâncau zăpadă și  visau să ajungă acasă. Norii făceau infarct, se prăbușeau cu zgomot. O portocală guița în  sacoșa  unei gospodine spre mirarea trecătorilor. În acel an a fost împușcat JFK. După un an a zburat Nichita  voluntar , în cosmos. Pietrele filosofale se găseau pe toate drumurile, dar nimeni nu mai avea nevoie de ele, prețul aurului scăzuse uluitor. Nimic nu era ca înainte. Asinii triști traversau Viena. Despre regăsirea Tritonicului nu vorbea nimeni.

Pericolul poate veni din orice parte,

Un nas subțire, o ceafă groasă,

Așa mai scrie într-o carte,

27

dar moartea e triangulară,

Un împărat muri arseniat,

Suntem cu toții otrăviți  de undeva,

Cenușa nu mai spune  decât pa,

Pericolul e undeva.

Privesc și îngerii cu-asprime,

Cum colcăie un spirit mut,

Viclene spirite ne poartă

Către imperiul absolut.

Prin vinetele spații umblă

O umbră, facem doar o tumbă

Apoi o rugăciune, poate,

Veni-va îngerul   de pace.

28

Studiez Nimicul, este o ocupație relaxantă,

Mă sună un cărăbuș, îmi ține o lecție de morală,

Harș, jos cu el de pe masă, îmi scrie un șarpe,

Că nu știu cine este homo, altul mănâncă purici,

Iau o lopată, pac, turtesc capul târâtoarei,

Stai , dom-le, asta e poezie? Ha+ha.

Panorama înălţată de simţuri este ujn ecran şubred.

Străpuns în fiecve clipă, sângerez.  Da, sângerey, nu am voie?

Toată lumea sângerează.  Lasă ready-made, ajungem la prospături.

Uneori găurile se îmbină, ce te faci?  Iei o fată la plimbare,

Faci glume, apoi te împuşti într-un crâng, sub un liliac.

Pe Nimic îl uitarăm. Se poate aşa ceva?

Mea culpa, iubite cetitoriu, euite , de asta nu mor eu,

29

Mă mai ceteşte lumea, nu am murit, e o chestie.

Ce mult vă iubesc, fără nicio retribuţie.

Am ațipit în pădurea tropicală,

organe de reproducere peste tot,

moarte și viață, mă închin ție,femeie,

nu avem dreptul să fim cinici,

mai bine ciclici, o coadă de mătură

pe post de organ, de ce nu?

Ecce homo erectus.

Jucării ale iadului

și totuși sfinte.

Am ațipit în pădurea tropicală,

30

organe de reproducere peste tot,

moarte și viață, mă închin ție,femeie,

nu avem dreptul să fim cinici,

mai bine ciclici, o coadă de mătură

pe post de organ, de ce nu?

Ecce homo erectus.

Jucării ale iadului

și totuși sfinte.

A doua noapte albă fără tine.

Bine faci că nu răspunzi.

Femeie să fi fost, aș fi făcut la fel....

31

Amețit de tablete abia mă descurc

Cu mobila, cu tastatura, dar îmi revin.

Cum ai dormit? Te-a sărutat motanul de bărbat-tu

La culcare? Eu te-aș fi ținut în brațe toată noaptea.

Mi-a venit în minte o poveste.

El nu dormea, o visa mereu,

Ei discutau, se mustrau reciproc,

Apoi ea tăcea, el îi auzea gândurile,

Îl apăsau ca niște nori negri,

A încercat să desfacă vraja.

A trăit cu acel coșmar ani de zile.

Într-o noapte ea s-a strecurat în cimitirul orașului,

32

Cu o lanternă a găsit o piatră funerară

Pe care era trecut numele meu.

Murise de mult timp.

Coșmarul a luat sfârșit.

De pleci, puțin ai murit.

Casa de nebuni

Trăiește, nu șovăi, există înțelepți și la casa de nebuni. ...

Nici faptele și nici gândurile altora nu ți se potrivesc.

Nu există bucurie fără suferință, dar există suferință și atât.

Totul trece numai tu rămâi același, deși crezi că te schimbi.

Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.

33

Când cauți adevărul, leagă-te la ochi.

În libertate nu există autoritate.

Nici un cuvânt nu dă lapte și pâine.

Când te rupi de realitate, trăiești un vis absolut, dar cine știe cum se termină?

Adevărul absolut e mut și surd, degeaba strigi.

Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva.

Nu fi virtuos, te costă, dar și păcatul te costă.

Învățătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.

Puterea este mereu împotriva omeniei.

Când nu se mai înțelege nimic , vine un înțelept și spune ceva absurd.

Cine spune că noi am ieșit din Evul Mediu? Unii nu au ieșit nici din Era primitivă.

34

Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?

Matematica este singurul domeniu care nu cunoaște ura.

Sinceritatea absolută poate duce la crimă.

Consideră orice mișcare ca pe un exercițiu fizic.

Și altele.

******************************************************

Fericirea în exces poate ucide,

Ființa mea ignoră, desfide,

Râd saltimbancii pe funii și cad,

Lumea respiră intens, sacadat.

Caut rețetele nemuririi,

Ele-s ascunse sub trandafirii

Din Grădina paradisiacă,

35

Vino, iubito, vezi, moartea pleacă.

Din aripi se fac garduri, din garduri – iară aripi,

Ne sprijinim de farduri, prieteni fiind cu Harry.

În baniță pui stele, din stele verzi faci versuri,

Ce poți să faci cu ele? Pruncul se naște-n dresuri.

Nu lopăta cu linguri, dă furculițe celor

Ce mâncă oameni singuri, pirați, bătrânii sailors.

Țoiul e bun la Belu, când sapă unii groapa,

Cine-i Isaac sau mielul? Ne-aleargă focul, apa.

Ceaunul este unul, tigaia, puia-gaia,

36

Dă-mi luna jos cu tunul și anul cu potaia.

********************************************************

4.

Regii m-au lăsat plecând,  dar eu, dar noi?

Toată noaptea am dărâmat imperii.

Mânjit de glorie nu sunt și nu voi fi,

E glodul mult prea gros,

Aveam un prieten globeu, prietenul meu,

E plină Biblia de prieteni,  dar și de amante voinice,

De va fi să mor,  puneți alături un globeu,

Capul râde, picioarele  protestează,

Robespierre a greșit, picioarele trebuiau ghilotinate, era mai elegant,

37

Ne schimbăm, suntem aceiați, iar ne schimbăm, tot aia,

Picioarele sunt de vină, Dumnezeu nu are picioare,

De aceea este veșnic,  cum de n-ați observat,

Cine ar fi-ndrăznit să-l tragă pe Dumnezeu de picioare?

Deschizi radioul, afli , Nietzsche, vecinul, e mort.

Dincolo de viața aiasta, eram tot eu, visând că legănam

Zece copii nefăcuți din prima noapte de dragoste.

La început am discutat cu Cehov,

mi-a împrumutat niște idei, inteligent tipul,

apoi am trecut la treabă,

despre ce vorbim? Despre iubire, desigur.

38

Despre elefanți  bufanți,  dacă vrei,

Despre tine, cititorule, suveranul meu,

Despre păunii ce suntem, știm să ne dăm maeștri,

Dar penele cad pe rând, fără pană  nu poți scrie,

Apoi am început să ridic marea catedrală a sufletului meu,

Acolo voi sta în următoarele sute de ani,

Prin sticlă îmi vorbește un tip cu nas borcănat,

Specialist în sexologie, narcotice, alte chestii,

Nu-l mai ascult, zăresc în noapte cum de stălpi

 Se tot lipesc fecioare albe, mate, iar stâlpii cresc,

 Spre cer, mai sus, extaz , hormoni și lungi suspine,

Nici aerul nu mai păstrează  echilibrul, văd doar catarge

În ocean, el își iubește înecații, arterele-s imense,

Suav și monstruos este tărâmul dragostei eterne,

Am obosit, suntem acum doar scoici,

Iar ceasul bate, bate, tu, iubito, dormi?

Oraș, beton și fier, gunoaie  de tot felul,

Dorm boschetarii pe saltele rupte,

 Cu voi eu aș pleca precum Columb

39

 Spre alte continente, mulțimile se neagă doar pe sine,

Iar fericirea este chiar supa săracilor,

O fugă, evadare din neant, spre Pomul Vieții,

Vino, hai, iubito.

Prima parte a vieții lui  Tsusho e importantă,

 Un fel de  samurai oltean, la treișpe ani citea,

Apoi vorbea, era la începuturi, romanul său nu era gata,

Apoi ce zgomot mare se făcu, chiar marele său critic,  Fotabatei

Zdrobit de admirație părea hipnotizat.

Mă minunez, mă jur pe soare, pe pisoare,

Cum de mai viețuiesc, cțnd nu dorm nopți și zile grele,

Bombe și șrapnele, n-aveam nimic de spus,

Iar stâlpii, tot aceiași stâlpi își luau poziții preferate,

Mimau o fascinantă rătăcire.

Visasem c-am murit, nu-i prima oară,

Nici nu-i original, murisem și mă plimbam printre cei vii,

Vedeam diverse personaje, mă știau, nu mă uitau,

Aceleași lungi povești, mai știi, cât ne iubeam,

Cum adormeam, copii făceam, apoi plecam, apoi veneam,

Ce bine.

40

Am venit să scriu scrisoare,

Că iubesc o fată mare,

Mishpaha să încropesc,

c-așa-i neamul omenesc.

Binian eu ridicam

Cu trei-patru mii de bani,

Cine moare pe vapor

Lasă-n urmă trei surori.

Vine altă primăvară

Înainte de școlară,

Tunrile șterg vieți,

Bere Tuborg să mai beți,

Lupul este chiar în tine,

șterge lacrima jivinei,

lanțurile sunt de fier,

scărișoara urcă-n cer,

cântă și vestalele,

taurul și foalele,

datorie, datorii,

râde curca-n două mii,

ce furtună îmi dă bice?

Omul ce gândește zice.

„ Exasperat de propria persoană,

Peronul se umpluse de piroane,

Înșiruirile de crime conteneau,

41

De când tu mă iubești, eu nu mai beau,

Un cărucior, cadavru plat,

Se poticni,  deși nu-i prag,

Volumul Syrinx se vindea, succes,

Că nici insectele din ouă nu mai ies,

O, yes, spuse polcemanul din colț,

Pistolul strănută un glonț”.

********************************* 

Poeme arse de diavol, el nu citește, arde,

Totul a început cu un joc, lacrimile nu veniseră la timp,

Ghilgameș era pasionat de poeme și de golf,

Sveijk îl citea pe Homer, de aici și umorul său simpatic,

Eschile făcea comerț cu vile, era și Wilde pe acolo,

Nu te mai sforța , Sofocle, nimic nu iese singur,

Contabilul Aristofan Aristofanovici și-a pierdut mantaua în Sankt Petrsburg,

Menandru, cve mândru sună acest nume, dar era pirat, apoi – ex-pirat,

Faltona Betitia Proba, asta era femeia fatală, natală, goală,

Aveam două mătuși – Dasa și Kalidasa, ambele  atrase de studenți,

Folca geonfedre, țineți minte,  nu treceți pe verde,

Despre Sfântul Beda se spun multe, aducea și nenorociri,

Chaucer a inventat whiskey-ul, a spus un călugăr nebun,

Villon făcea în pantaloni după execuție,

Pe Tasso las-o că nu e femeie,

42

Antes muerto que mudado, spunea fiind ud, unul, Donne,

Ben Jonson, nume de birjar, săracul,

Urquhart, poftim , subiect de examen,

Cu Moliere și Racine încheiem primul semestru,

Vacanță plăcută, dragi prieteni.

******************************

Ai dreptate, iubito,

Să-mi tai capul precum lui Ioan,

Vorbesc prea mult,

Ai dreptate să-mi tai pletele,

Sunt prea  temerar,

Ai dreptate  să-mi dai mărul,

Sunt prea pudic,

Ai dreptate întotdeauna,

 Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,

Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,

Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,

Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,

Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,

Nu pot uita  cuvintele Euridicei  către Orfeu,

„Nu-ntoarce capul, dragul meu”.

******************************

Cred că Satana colindă  ungherele teatrelor,

43

iar lumninile reflectoarelor îl sperie,

febra, dorul de absolut îl sperie,

dragostea îl sperie, minciuna îi face bine,

el coboară mereu scările, nevăzut, neauzit,

lovește actori, spectatori deopotrivă,

mai vine și muzica, se îmbată.

Cine strigă? Sufletele.

Uimirea ajunge la culme.

Nu aruncați biletele.

Amurgul se lasă peste imperiul   prostiei,

Dar nu definitiv,  deșertăciune , spune savantul Ciune,

Fallmerayer era șef de aer, se iubi cu o contesă

Care azi îl contestă,  când Veneția se mută la Lucreția

E bine, apele se retrag,  schau, ein Cal, nicht Pferde,

Că Rilke se pierde,  generalul  citește Musil,

Musil nu-l citește,  Golemnul  sparge și trenul,

Lăsați buloanele să zboare, nu fi bulon, bolgnezule,

Inorogul trage frogul, o, Mountolive, ce-mi plac olivele,

Elevele,  și alte dive. It”s so hard to forget pain,

Ca și iubirea  neîmpărtășită, dar  risipită ca stelele.

Ca și castelul uitat al lui Don Juan, idolul nostru.

Sigur, iubita îmi spune –

Eşti un nimeni,

Sunt un nimeni,

Dar de unde vine vocea iubitei?

44

Iubita este în vinele mele albastre,

Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,

Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,

De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,

Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,

Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul

În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,

Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,

Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta

Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi

N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns

La-ntrebarea pusă de Domnul.

***

Eram păgân, aveam un munte,

Urcam la el din piatră-n piatră

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

Străfulgera privirea cruntă.

Mă iartă, îi spuneam, că minte

Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

Venea să-mi mângâie obrazul,

44

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

***

Imi este inima o aripă frântă,

În frunte port o rană adâncă,

Sapă suflarea în aerul dur,

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

Doar întunericul n-are hotar,

45

Pe roata norocului sunt schingiuit,

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

Sau nu mai aştepţi.

***

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

Că vom fi pradă

Viermelui mişel?

Nu mi-e teamă, iubitule,

Cu tine voi fi,

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut

Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,

In certuri mărunte şi de prisos

M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,

Iară voi, în altă viaţă venind

Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

***

De mult n-a mai scris un vers profesorul,

Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,

46

Acel victorios om al speranţei,

Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,

Un vers, o secundă, un om, o balenă,

Aţi auzit de Homer, de Elena,

De Paris, de Viena, de Bolintinu?

Profesorul uită mereu buletinul,

Numai bulina n-o uită, cutremur

Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,

Nu poţi fii sigur cu biblioteca,

De se răstoarnă, de mai respiră

Ca o balenă ori precum firul

Alb, de nisip care demult

A fost un mag în domeniul ocult.

***

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv

De la catedră, sufletul se îmbrăţişează

cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul

lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,

te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt

Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,

Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,

Nu le-am numărat, murmură el,

Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,

i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale

47

şi atunci am observat că mâneca şi haina

erau ale lui, restul, o simplă confuzie,

profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist

şi nu putea să mai urce.

***

Aşteaptă, dacă este nevoie,

Încrede-n timp,

Nu te-a purtat el oare,

Peste tot, până astăzi?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că-n suferinţă

Bufniţele se ascund.

In deşert se reculeg

Cei asupriţi de propriile gânduri,

Dar ceilalţi unde se vor duce?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că nici un deşert

Nu poate adăposti suferinţa.

Există uşi tainice prin care

Mai degrabă ajungi la capăt,

Dar cine, oare, şi-l doreşte?

Întreabă profesorul,

Trei întrebări,

Trei ochi în noapte.

***

48

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

***

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,

Ne ceartă cearta, fierea –n fier,

Iubirea n-are capăt , dar

Nici capătul nu-i în zadar,

Lumina Ta e ochiul meu,

Lumina mea e Dumnezeu,

Respir prin ochii Tăi, mă mir

Că astăzi nu eşti trandafir

Ori un trifoi în câmpul cu

Deşeuri şi-antilope Gnu.

Din om rezultă iar un om,

Din vinul alb nu faci nici rom,

Filosofează sub copac

Un boschetar plăpând şi drag.

Prietenul mi-e neprieten azi,

Cândva citeam ascuns sub brazi

49

Poeme de acel Poet

Bucovinean şi daco-get.

***

Citesc versurile profesorului

In întuneric,

Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică

Sau ca ţigările unor puşti sub scară,

Ca părul ielelor electrizat de ramuri,

Ca nucleele sub microscop,

Ca urechile doamnelor la teatru,

Ca submarinele ieşite din adâncuri,

Aprind lumina

Şi totul se risipeşte,

In faţa mea stă mut profesorul.

***

„Numai copacilor morţi le place focul”,

Spunea profesorul privind îngrijorat

Cerul, cineva se uită la fel şi deschise

O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt

Poate fi grădinar pentru întreaga lume,

Cine ar putea reteza norii?”, profesorul

Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,

Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea

Din chinga circulară, sângele ei de pui

De balaur năvălind printre dinţii puternici

50

Ai profesorului, un fulger lovi, conform

Celor spuse , un vârf de copac uscat

Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi

De aramă.

***

De-ai fi rece sau fierbinte,

Dragostea nu pizmuieşte,

De te cheamă şi Arvinte,

Nu te crede mare peşte,

Dragostea nici nu se laudă,

Nu se-aprinde la mânie,

Dragostea îşi este cauză

Şi efect. De azi pe mâine.

Ea te crede, nu te minte,

E speranţa fără temeri,

Dragostea n-are morminte,

Fraze goale şi solemne.

Poţi alege, eşti acela

Ce gândeşte în tăcere,

Stai departe de arena

Înfruntării efemere.

***

Istoria este, uneori, ca o barcă

Legănată pe ape negre, sângerii,

Cineva ucide, ce găseşte, încarcă

51

Obiecte de cult. Ochelari, jucării,

Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,

Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,

Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.

Ziua de azi este doar un popas?

Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?

Laviathanul pare un blând caşalot,

Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.

Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

***

In Cracovia, o fată îmi vorbea

De Monrovia, de crime, ştia,

Se ruga să n-o mângâi, era

Fata din Polonia.

Am visat lagăre,

Joagăre pentru oameni,

Camere pentru oameni,

Era coşmarul din Polonia.

Un şobolan a trecut

Prin trecut, enorm, mustăcios,

Urla, muşca, murea,

Fiinţă de jos.

Visez ochii nebuni,

Polonia, coşmaruri, minuni.

***

52

O încordare permanentă, fulgerată

De jerbele memoriei,

O sete de linişte şi armonie,

Profesorul şi-amintea de orăşelul

Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,

Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,

Căruţe lăsând printre roţi bălegarul

Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete

Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate

De-un duh nevăzut, feroviarul picotind

Cu ţigara în hură,

Bunica, sfeşnice veşnic plângând,

Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,

Mereu, dar altceva el ne vorbea.

***

Azi, iarna vrajbei noastre,

Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,

Un timp în care mielul fură,

Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,

Victoriile-s istorie se-ngroapă

Şi visele devin coşmar,

Azi, iarna vrajbei noastre

Nu e iarnă,

Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,

Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează

53

Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,

Iubirea, la concursuri, se câştigă,

Poetul trece-ntins pe o cotigă.

***

Ziua-i masivă, albă şi rece,

Ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zăreşte

Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.

Trece cu trenul omul cu trenciul

Luat oe-o hârtie de treisprezece,

Numai iubita în nouri se scaldă,

Ziua-i masivă, rece şi albă,

Numai iubita, subţire şi naltă

Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

***

Poţi să cuprinzi un om

Într-un vers?

Ca într-un pom,

Un univers.

Lupul tace, oaia tace,

Totul se petrece-n pace.

Zbor cu ochii,

În aer – fâlfâit de aripi,

Rochii.

Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,

54

Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.

***

O nevăzută mână scrie

Pe un perete nevăzut,

In ochii noştri, printre pleoape

Pătrunde infinitul mut,

Eu vi-l citesc, este mai negru

De cum e spaţiul dintre sori,

Şi totuşi litere şi versuri

Pot descifra în ochii orbi,

Nu poate frumuseţea să dispară,

Nici dragostea pe care eu ţi-o port,

Eu cred în infinitul sacru,

Nu cred că Dumnezeu e mort.

***

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

***

Risipitor cu darul ce-l primeşti,

55

Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,

Natura e vicleană, tu-naiv,

Şi joci cu moartea popa-prostul.

Iar dacă vrei să fii zgârcit,

Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,

Ba mai sărac te simţi, nefericit,

Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.

Incerci să-nchei cu viaţa un contract,

Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,

Vântul o poartă, poate-un drac

O va semna-ntr-o veselie.

Chipul tău uitat va fi,

Poate-un vers se va citi.

***

Când voi zări portretul tău,

Cine să creadă că ai fost altfel?

Atâtea ierni trecură, aspre ierni,

Iar gerul lasă urme , nu le speli.

Intrebi zadarnic, unde se ascund

Trecute frumuseţi şi bucurii,

Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,

Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,

Iar când privesc copiii tăi,

Imi amintesc de propria-mi tinereţe,

Eu înţeleg că anii nu sunt răi,

56

E veşnică pe lume frumuseţea.

***

Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,

Nici frumuseţea nu este povară,

Plânge un suflet chinuit în vin,

Iar trandafirul amitirii ară.

Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,

Cedând din ani, din viaţă, din putere,

Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,

Tu îţi devii duşman din propria vrere.

Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,

Nu aştepta nici anotimpurile, vara,

Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,

Voinţa ta e singura comoară.

Deci aşteptăm recolta, preţuim

Oricât de negri, anii care vin.

***

Temător eram eu cu tine,

Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,

Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,

Între noi – mii de mile de frig.

Dar nici ura, iubirea, nici moartea

N-au puterea să şteargă ce-a fost,

Eu ştiam, aşa era soarta,

Fără tine nici eu n-aş fi fost.

57

Pe sub luna veche , pe sub luna nouă,

Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,

Flori prea flămânzite, mimoze-femei,

Mimează, plăpânde, suflete de lei,

Doboară copacii, unii viermănoşi,

Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,

Europa poartă patru mâini pe umeri,

Unele cu sânge, altele de îngeri,

Are guler alb el, dirijorul care

S-a spălat mai bine, bagheta subţire,

Din os de copilă, mândră Europă,

Rune fără sens, vine Papa, iartă,

Îl cheamă Clemens, ne benedictează,

Este mai pios, Huss şi Luther latră,

Astru-i luminos.

***

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

58

A venit pentru mine ceasul cel bun,

Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,

m-aşteptați, n-am să vin decât foarte târziu,

v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,

poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,

mă consum în ridicul, zadarnic tumult,

mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind

un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

***

De câte ori mi-am renegat ființa,

mi-am revăzut copilăria-n vis,

executat de propriile cuvinte,

sufletul meu zbura în Paradis

Ti-am respectat întotdeauna existența,

Doamne de ce-ai tăcut mereu?

Păcatele mi le priveşti cu-ngăduință,

Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu

Iar versul Tu mi-l pui să spună

Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,

În timp ce buha nopții îmi şopteşte

„Joci pân-la capăt ori nu mai juca”.

***

S-au golit nopțile toate,

Cufere cu galbeni , sparte,

Se mai văd urmele dinților în pernă,

Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni

59

Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,

Se-nvârt palele, orele, zorii,

Unde ne sunt îndurătorii?

Spuneai să fim buni, dar ce bem

Inainte de moarte, Madeleine?

De privesc în sus, nu se vede

Nici un duh, cine poate, mai crede,

Cine nu, se întoarce cu fața

La perete, în geamăt. Şi-ngheață.

***

Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,

In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,

Iar timpul petrece la alte petreceri

Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.

Prietenii-s umbrele altor prieteni,

Iubitele multe trîiesc doar din rente,

Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,

In mers te lovesc beţivanii demenţii.

Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,

Viaţa şi moartea în videoclipuri.

***

Azi m-am gândi la moarte,

A murit domn” peofesor,

Am muşcat dintr-un măr galben,

m-am gândit de uşor este să mori.

60

Dar mai uşor este să fii laş,

Iar dacă poţi, să te ascunzi

Să nu întrebi cine eşti,

Să nu întrebi, să răspunzi.

M-am gândit că nu există scăpare

Pentru cei care ştiu

Că fiecare zi însemnă

Un mult prea frumos mai târziu.

***

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

Parcă e adusde un v-t rău,

Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

Dublă-nchipuire, înşelare

Pentru simţuri, vechiul androgin.

Ce trăieşte poate-n fiecare,

Duhul ei se-ascunde în cîmin,

De acolo urlăân miez de noapte,

Se-mpreună cu iadul, nu mai are

Chip, nici nu mai e-arătare.

Astflel, că repet versuri furate-

„Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată”.

***

Spre tot ce este îndoielnic,

Sufletul meu, o pasăre rănită,

61

Se-ndreaptă în bătaia puştii

Gata să tragă, sub privirea aţintită

Sau spre capacana pe care făptaşul

De mult a părăsit-o-n crânguri,

Merg ca un orb şi ocolesc oraşul

In care toţi mărşăluiesc cu stângul.

E cam târziu să schimb eu locul

Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde

Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul

Legendei Meselor nicicând Rotunde.

***

Incerc să mă interpretez pe mine,

După lectura Comediei Divine,

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

Uneori se amestecă şi Dumnezeu,

Dar specatcolul este mereu întrerupt

De exclamaţiile unui surd,

Poate că surzenia lui

Este darul Demiurgului.

***

Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,

Să uit de retorică, ofer o mie

De biete cuvinte, pentru un rând

Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.

Din cornul de cerb sună speranţa,

62

Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa

Se-nclină spre nebunia cea rece,

Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.

***

Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,

Peste drum atârnă o eşarfă neagră,

Luminile ard priveghind luna

Sau sufletul unui vecin ce coboară,

Şarpele dormitează în junglă,

Aici umblă şoarecii, şorecarii,

Fumul rău de ţigară îmi umple gura,

Eşarfa de peste drum mă absoarbe,

De când nu mai sunt tânăr, Doamne,

De o noapte sau poate de o mie de ani?

Inţelepciunea nu se apropie, doarme,

N-o treziţi, închideţi bătrânul pian

***

Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,

Nu te gândi la poetaştrii din Paris,

Îi spunem noi, probabil, mai frumos,

Cloşca de are pui, roi luminos,

De câte ori priveam şi număram,

O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,

O sută douăzeci de sărutări,

Până când zorii se trezeau în zări,

63

Iar Taurul tot nemişcat era,

Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?

***

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

***

De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?

Oamenii vă vizitează fără teamă,

Căci niciodată străbunul n-o să geamă,

Iar eu aud un glas, mai multe, mii,

Voi, cimitire, niciodată nu voi fi

Ascuns sub piatra grea de titluri mari,

Eu voi alege cerul –cenuşar,

Voi căuta în aştri albi-arzând

Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.

***

Curcubeu este tot ce privim fericiţi,

64

Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi

Suntem morţii, dar nu renunţăm,

Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi

Puterea de a nu fi nicicând disperat,

Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat

Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,

Din noi, curcubeule, culorile iei.

–––––––––––––

Alter Ulise

Solemn veneam din capul scărilor,

INTROIBO AD ALTARE DEI,

Istoria este-nceputul, ei?

Papa Petre papă lapte,

Iar răsplata după fapte.

Omul avea obrajii rumeni,

Ați văzut ghepard cu obrajii rumeni?

Oh, Mistress mine, where are you roaming?

Nici un răspuns. Toți am murit, dar nu știm.

Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,

Doar în regatul hotentot, unde un enot

A preluat puterea  prin lovituri de cot.

O, Cote d”Ivoire, unde mă simt

Ca într-o ceașcă de argint.

65

Conspuez les Francais,

Zise jupân Bebe.

BMM

Toccata bunăvoinței

Unii-mi sunt frați, alții nefârtați,

folosesc adesea morfina poeziei,

cum altfel aș putea trăi?

Trăim un prolog toată viața,

urmarea o vor scrie alții.

I-am detestat prea mult pe cei făloși,

să fie sănătoși. Dar pe nimeni nu am invidiat,

invidia umilește, chiar poate ucide.

Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte.

M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor , negrilor.

Mi-a plăcut curajul corsarilor.

Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.

O fi strămoșul meu, mai știi?

cu timpul devenim bebeluși

ne doare ba una , ba alta

Alienare (versuri)

Posted on 17 martie 2015 by Melidonium

 Sigur, iubita îmi spune –

Eşti un nimeni,

Sunt un nimeni,

66

Dar de unde vine vocea iubitei?

Iubita este în vinele mele albastre,

Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,

Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,

De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,

Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,

Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul

În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,

Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,

Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta

Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi

N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns

La-ntrebarea pusă de Domnul.

***

Eram păgân, aveam un munte,

Urcam la el din piatră-n piatră

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

Străfulgera privirea cruntă.

Mă iartă, îi spuneam, că minte

Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

67

Venea să-mi mângâie obrazul,

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

***

Imi este inima o aripă frântă,

În frunte port o rană adâncă,

Sapă suflarea în aerul dur,

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

68

Doar întunericul n-are hotar,

Pe roata norocului sunt schingiuit,

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

Sau nu mai aştepţi.

***

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

Că vom fi pradă

Viermelui mişel?

Nu mi-e teamă, iubitule,

Cu tine voi fi,

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut

Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,

In certuri mărunte şi de prisos

M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,

Iară voi, în altă viaţă venind

Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

***

De mult n-a mai scris un vers profesorul,

69

Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,

Acel victorios om al speranţei,

Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,

Un vers, o secundă, un om, o balenă,

Aţi auzit de Homer, de Elena,

De Paris, de Viena, de Bolintinu?

Profesorul uită mereu buletinul,

Numai bulina n-o uită, cutremur

Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,

Nu poţi fii sigur cu biblioteca,

De se răstoarnă, de mai respiră

Ca o balenă ori precum firul

Alb, de nisip care demult

A fost un mag în domeniul ocult.

***

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv

De la catedră, sufletul se îmbrăţişează

cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul

lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,

te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt

Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,

Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,

Nu le-am numărat, murmură el,

Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,

70

i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale

şi atunci am observat că mâneca şi haina

erau ale lui, restul, o simplă confuzie,

profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist

şi nu putea să mai urce.

***

Aşteaptă, dacă este nevoie,

Încrede-n timp,

Nu te-a purtat el oare,

Peste tot, până astăzi?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că-n suferinţă

Bufniţele se ascund.

In deşert se reculeg

Cei asupriţi de propriile gânduri,

Dar ceilalţi unde se vor duce?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că nici un deşert

Nu poate adăposti suferinţa.

Există uşi tainice prin care

Mai degrabă ajungi la capăt,

Dar cine, oare, şi-l doreşte?

Întreabă profesorul,

Trei întrebări,

Trei ochi în noapte.

71

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

***

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,

Ne ceartă cearta, fierea –n fier,

Iubirea n-are capăt , dar

Nici capătul nu-i în zadar,

Lumina Ta e ochiul meu,

Lumina mea e Dumnezeu,

Respir prin ochii Tăi, mă mir

Că astăzi nu eşti trandafir

Ori un trifoi în câmpul cu

Deşeuri şi-antilope Gnu.

Din om rezultă iar un om,

Din vinul alb nu faci nici rom,

Filosofează sub copac

Un boschetar plăpând şi drag.

Prietenul mi-e neprieten azi,

Cândva citeam ascuns sub brazi

Poeme de acel Poet

72

Bucovinean şi daco-get.

***

Citesc versurile profesorului

In întuneric,

Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică

Sau ca ţigările unor puşti sub scară,

Ca părul ielelor electrizat de ramuri,

Ca nucleele sub microscop,

Ca urechile doamnelor la teatru,

Ca submarinele ieşite din adâncuri,

Aprind lumina

Şi totul se risipeşte,

In faţa mea stă mut profesorul.

***

„Numai copacilor morţi le place focul”,

Spunea profesorul privind îngrijorat

Cerul, cineva se uită la fel şi deschise

O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt

Poate fi grădinar pentru întreaga lume,

Cine ar putea reteza norii?”, profesorul

Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,

Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea

Din chinga circulară, sângele ei de pui

De balaur năvălind printre dinţii puternici

Ai profesorului, un fulger lovi, conform

Celor spuse , un vârf de copac uscat

73

Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi

De aramă.

***

De-ai fi rece sau fierbinte,

Dragostea nu pizmuieşte,

De te cheamă şi Arvinte,

Nu te crede mare peşte,

Dragostea nici nu se laudă,

Nu se-aprinde la mânie,

Dragostea îşi este cauză

Şi efect. De azi pe mâine.

Ea te crede, nu te minte,

E speranţa fără temeri,

Dragostea n-are morminte,

Fraze goale şi solemne.

Poţi alege, eşti acela

Ce gândeşte în tăcere,

Stai departe de arena

Înfruntării efemere.

***

Istoria este, uneori, ca o barcă

Legănată pe ape negre, sângerii,

Cineva ucide, ce găseşte, încarcă

Obiecte de cult. Ochelari, jucării,

74

Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,

Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,

Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.

Ziua de azi este doar un popas?

Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?

Laviathanul pare un blând caşalot,

Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.

Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

***

In Cracovia, o fată îmi vorbea

De Monrovia, de crime, ştia,

Se ruga să n-o mângâi, era

Fata din Polonia.

Am visat lagăre,

Joagăre pentru oameni,

Camere pentru oameni,

Era coşmarul din Polonia.

Un şobolan a trecut

Prin trecut, enorm, mustăcios,

Urla, muşca, murea,

Fiinţă de jos.

Visez ochii nebuni,

Polonia, coşmaruri, minuni.

***

O încordare permanentă, fulgerată

75

De jerbele memoriei,

O sete de linişte şi armonie,

Profesorul şi-amintea de orăşelul

Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,

Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,

Căruţe lăsând printre roţi bălegarul

Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete

Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate

De-un duh nevăzut, feroviarul picotind

Cu ţigara în hură,

Bunica, sfeşnice veşnic plângând,

Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,

Mereu, dar altceva el ne vorbea.

***

Azi, iarna vrajbei noastre,

Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,

Un timp în care mielul fură,

Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,

Victoriile-s istorie se-ngroapă

Şi visele devin coşmar,

Azi, iarna vrajbei noastre

Nu e iarnă,

Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,

Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează

76

Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,

Iubirea, la concursuri, se câştigă,

Poetul trece-ntins pe o cotigă.

***

Ziua-i masivă, albă şi rece,

Ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zăreşte

Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.

Trece cu trenul omul cu trenciul

Luat pe-o hârtie de treisprezece,

Numai iubita în nouri se scaldă,

Ziua-i masivă, rece şi albă,

Numai iubita, subţire şi naltă

Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

***

Poţi să cuprinzi un om

Într-un vers?

Ca într-un pom,

Un univers.

Lupul tace, oaia tace,

Totul se petrece-n pace.

Zbor cu ochii,

În aer – fâlfâit de aripi,

Rochii.

Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,

77

Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.

***

O nevăzută mână scrie

Pe un perete nevăzut,

In ochii noştri, printre pleoape

Pătrunde infinitul mut,

Eu vi-l citesc, este mai negru

De cum e spaţiul dintre sori,

Şi totuşi litere şi versuri

Pot descifra în ochii orbi,

Nu poate frumuseţea să dispară,

Nici dragostea pe care eu ţi-o port,

Eu cred în infinitul sacru,

Nu cred că Dumnezeu e mort.

***

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

***

Risipitor cu darul ce-l primeşti,

78

Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,

Natura e vicleană, tu-naiv,

Şi joci cu moartea popa-prostul.

Iar dacă vrei să fii zgârcit,

Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,

Ba mai sărac te simţi, nefericit,

Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.

Incerci să-nchei cu viaţa un contract,

Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,

Vântul o poartă, poate-un drac

O va semna-ntr-o veselie.

Chipul tău uitat va fi,

Poate-un vers se va citi.

***

Când voi zări portretul tău,

Cine să creadă că ai fost altfel?

Atâtea ierni trecură, aspre ierni,

Iar gerul lasă urme , nu le speli.

Intrebi zadarnic, unde se ascund

Trecute frumuseţi şi bucurii,

Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,

Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,

Iar când privesc copiii tăi,

Imi amintesc de propria-mi tinereţe,

Eu înţeleg că anii nu sunt răi,

79

E veşnică pe lume frumuseţea.

***

Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,

Nici frumuseţea nu este povară,

Plânge un suflet chinuit în vin,

Iar trandafirul amitirii ară.

Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,

Cedând din ani, din viaţă, din putere,

Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,

Tu îţi devii duşman din propria vrere.

Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,

Nu aştepta nici anotimpurile, vara,

Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,

Voinţa ta e singura comoară.

Deci aşteptăm recolta, preţuim

Oricât de negri, anii care vin.

***

Temător eram eu cu tine,

Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,

Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,

Între noi – mii de mile de frig.

Dar nici ura, iubirea, nici moartea

N-au puterea să şteargă ce-a fost,

Eu ştiam, aşa era soarta,

Fără tine nici eu n-aş fi fost.

80

Pe sub luna veche , pe sub luna nouă,

Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,

Flori prea flămânzite, mimoze-femei,

Mimează, plăpânde, suflete de lei,

Doboară copacii, unii viermănoşi,

Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,

Europa poartă patru mâini pe umeri,

Unele cu sânge, altele de îngeri,

Are guler alb el, dirijorul care

S-a spălat mai bine, bagheta subţire,

Din os de copilă, mândră Europă,

Rune fără sens, vine Papa, iartă,

Îl cheamă Clemens, ne benedictează,

Este mai pios, Huss şi Luther latră,

Astru-i luminos.

***

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

81

A venit pentru mine ceasul cel bun,

Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,

m-aşteptați, n-am să vin decât foarte târziu,

v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,

poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,

mă consum în ridicul, zadarnic tumult,

mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind

un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

***

De câte ori mi-am renegat ființa,

mi-am revăzut copilăria-n vis,

executat de propriile cuvinte,

sufletul meu zbura în Paradis

Ti-am respectat întotdeauna existența,

Doamne de ce-ai tăcut mereu?

Păcatele mi le priveşti cu-ngăduință,

Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu

Iar versul Tu mi-l pui să spună

Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,

În timp ce buha nopții îmi şopteşte

„Joci pân-la capăt ori nu mai juca”.

***

S-au golit nopțile toate,

Cufere cu galbeni , sparte,

Se mai văd urmele dinților în pernă,

Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni

82

Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,

Se-nvârt palele, orele, zorii,

Unde ne sunt îndurătorii?

Spuneai să fim buni, dar ce bem

Inainte de moarte, Madeleine?

De privesc în sus, nu se vede

Nici un duh, cine poate, mai crede,

Cine nu, se întoarce cu fața

La perete, în geamăt. Şi-ngheață.

***

Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,

In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,

Iar timpul petrece la alte petreceri

Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.

Prietenii-s umbrele altor prieteni,

Iubitele multe trîiesc doar din rente,

Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,

In mers te lovesc beţivanii demenţii.

Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,

Viaţa şi moartea în videoclipuri.

***

Azi m-am gândi la moarte,

A murit domn” peofesor,

Am muşcat dintr-un măr galben,

m-am gândit de uşor este să mori.

83

Dar mai uşor este să fii laş,

Iar dacă poţi, să te ascunzi

Să nu întrebi cine eşti,

Să nu întrebi, să răspunzi.

M-am gândit că nu există scăpare

Pentru cei care ştiu

Că fiecare zi însemnă

Un mult prea frumos mai târziu.

***

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

Parcă e adusde un v-t rău,

Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

Dublă-nchipuire, înşelare

Pentru simţuri, vechiul androgin.

Ce trăieşte poate-n fiecare,

Duhul ei se-ascunde în cîmin,

De acolo urlăân miez de noapte,

Se-mpreună cu iadul, nu mai are

Chip, nici nu mai e-arătare.

Astflel, că repet versuri furate-

„Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată”.

***

Spre tot ce este îndoielnic,

Sufletul meu, o pasăre rănită,

84

Se-ndreaptă în bătaia puştii

Gata să tragă, sub privirea aţintită

Sau spre capacana pe care făptaşul

De mult a părăsit-o-n crânguri,

Merg ca un orb şi ocolesc oraşul

In care toţi mărşăluiesc cu stângul.

E cam târziu să schimb eu locul

Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde

Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul

Legendei Meselor nicicând Rotunde.

***

Incerc să mă interpretez pe mine,

După lectura Comediei Divine,

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

Uneori se amestecă şi Dumnezeu,

Dar specatcolul este mereu întrerupt

De exclamaţiile unui surd,

Poate că surzenia lui

Este darul Demiurgului.

***

Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,

Să uit de retorică, ofer o mie

De biete cuvinte, pentru un rând

Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.

Din cornul de cerb sună speranţa,

85

Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa

Se-nclină spre nebunia cea rece,

Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.

***

Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,

Peste drum atârnă o eşarfă neagră,

Luminile ard priveghind luna

Sau sufletul unui vecin ce coboară,

Şarpele dormitează în junglă,

Aici umblă şoarecii, şorecarii,

Fumul rău de ţigară îmi umple gura,

Eşarfa de peste drum mă absoarbe,

De când nu mai sunt tânăr, Doamne,

De o noapte sau poate de o mie de ani?

Inţelepciunea nu se apropie, doarme,

N-o treziţi, închideţi bătrânul pian

***

Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,

Nu te gândi la poetaştrii din Paris,

Îi spunem noi, probabil, mai frumos,

Cloşca de are pui, roi luminos,

De câte ori priveam şi număram,

O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,

O sută douăzeci de sărutări,

86

Până când zorii se trezeau în zări,

Iar Taurul tot nemişcat era,

Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?

***

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

***

De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?

Oamenii vă vizitează fără teamă,

Căci niciodată străbunul n-o să geamă,

Iar eu aud un glas, mai multe, mii,

Voi, cimitire, niciodată nu voi fi

Ascuns sub piatra grea de titluri mari,

Eu voi alege cerul –cenuşar,

Voi căuta în aştri albi-arzând

Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.

***

87

Curcubeu este tot ce privim fericiţi,

Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi

Suntem morţii, dar nu renunţăm,

Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi

Puterea de a nu fi nicicând disperat,

Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat

Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,

Din noi, curcubeule, culorile iei.

–––––––––––––

Toccata bunăvoinței

Unii-mi sunt frați, alții nefârtați,

folosersc adesea morfina poeziei,

cum altfel aș putea trăi?

Trăim un prolog toată viața,

urmarea o vor scrie alții.

I-am detestat prea mult pe cei făloși,

să fie sănătoși. Dar pe nimeni nu am invidiat,

invidia umilește, chiar poate ucide.

Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte.

M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor , negrilor.

Mi-a plăcut curajul corsarilor.

Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.

O fi strămoșul meu, mai știi?

cu timpul devenim bebeluși

88

ne doare ba una , ba alta.

Am încercat să vorbesc cu ușa blocului,

Nu mi-a răspuns, nici nu a scârțăit, era bine unsă,

Gâtul nostru poartă un cap, dar capul ?

Pieptul nostru poartă o inimă ?

Dar inima? O piesă de schimb.

La Termopile au murit eroii.

De atunci noblețea a murit definitiv.

Cândva, iubind, voiam să mă dizolv în trupul dragei mele,

Era ca o magmă, era. La Pompei a murit focul.

Am încercat să-ți spun povestea cu Prințul fericit,

Apoi am citat din Rumi, ai tăcut ca o piatră de caldarâm,

Nu poți judeca pe cel care nimic nu aude.

PS. La început nu am observat persoana. Modestia nu este o lipsă, dar aduce mari neajunsuri. Inteligenţa ei nu se observa, pentru că nu spunea la început nimic. Eu am obiceiul extravertitului- spun tot de la început.Nu înainte de a-l întreba pe micul Puck din mine ce părere are. Deci o admir, nu vreau să mă complic, îndrăgostindu-mă, dar o admir. Mi-a atras atenţia cu privire la comentarii. Sunt indivizi care epatează prin expresii fruste, şocante, incorecte gramatical sau logic (formal). După un timp îţi dai seama. La început pare normal, apoi vezi că discursul devine o placă uzată. Eu cred că între a iubi cu adevărat şi a scrie versuri nu este nici o legătură. Poezia este mai parşivă, te dă de gol. A repeta cuvintele iubire, sărut, lumină, moarte, Dumnezeu este echivalent cu încălcarea unei Legi a Decalogului – Nu lua numele Domnului în deşert. Nici aripile nu lipsesc, deşi Icar a căzut de mult.

Urci proaspătă din mine, ca apa din adâncul izvoarelor, tu, fericirea cuprinsă în om. Privirea ta e mai caldă decât sângele, ca razele lumini solare. Aşa spune Sandu David, prin Sebastian Costin. Nu a venit nici unul la festin.

Doamna Jerome este chiar doamna Jerome? Poate că nu a fost niciodată căsătorită. Are o pisică, este chiar o pisică. Desface scrisorile şi le rupe începutul. Fragmentul rămas nu este decât un ghemotoc în căuşul palmei. Fotoliu negru, mamrmură neagră, nailon negru, blana

89

neagră a pisicii, pianul negru. Fotografii în alb negru. Cum să nu te gândeşti la moarte.? Dar poemul este bun, nu sunt pufuri, duhuri, aripi, lacrimi, vase, braţe, pisica mârâie de cum aude un poem prost. Aici îmi dau mâna cu persoana pe care nu am numit-o.

Se trezeau peste văi melodrame glorioase,

orgoliul metalic din inima omului,

cum spui, o iarnă, nu mai veni?

Degetele dragostei erau fermecate.

Seara, tânguirile se întețeau,

macul roșu devenea negru,

am zărit un greiere mort, nu mai scptea un sunet,

deci mort, vântul șterge stelele de pe cer,

monstrul Colombre devenea distractiv,

se prezenta după anii detenției, mister Kolomber,

nevasta era Kolombina, am convocat adunarea aleșilor,

șoimi, scolopendre, icneumoni, parameci, armadiți, tumberji,

stafilocuci, ciclopozi, iguanodonți, fiecare ales din zona lui.

Din cimitir au venit generali încă treji, cineva anunța moartea unui amic,

dar amicul venise singur pe catalige, s-a iscat o hărmălaie pe care doar Sfântul Sisoie

a put s-o domolească. Marele om de Stat avea o mustață neagră, lungă și foșnitoare.

A murit într-una din camerele destinate tortutilor.

L-am zărit pe temutul tartor al cuvintelor scrise, l-am întrebat,

până când mă mai țineți în beznă? Nu a răspuns, saltimbancii i-au luat gura.

Pe drumul de costișe ce duce-n cimitir,

venea un om ce-n viață mâncase numai pir,

și-a scos pantofii omul, a devenit un duh,

90

el prezenta mumia celebrului Benbuh,

lătrară câinii, caii au încercat și ei,

„ Voi ține-o cuvântare”, promise un grivei,

ce mai dormeau defuncții, iar cei în funcții ba,

se îndemnau iubiții, la noapte face DA,

pianiștii se ratară, notarul cântă-n do,

muriră melomanii pe drumul spre Bordeaux,

se mai iubesc și astăzi oamenii cu sex,

drumul spre arta pură mai trece pe la bex,

un abțibild e viața, în urmă lași nimic,

doar lașii au mormântul săpat de un limbric,

blues, blues, amice Gheorghe, fii mai occidental,

că altfel riști să-ți crească ceva ortodental,

se lichefiază vorbe, blazat și deontolog,

we trust în fiction, dragă, din plug să facem drog,

vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu visam,

păscu și Whitman iarbă deși era biped,

un struț poatră o pancartă pe care scrie Brad,

o muzică divină, dar nici nu s-a cântat,

integritas, iubite, bis dat qui cito dat,

se înfiripă bruma, în Franța e brumar,

ești incorect politic, pașol na anticar,

sunt multe avataruri, eu n-am să pomenesc

decât despre binomul născut la Bucharest.

91

Eufuria 10

Vertij în jurul unei tije – voința.

Eu m-am născut în cușca Neființei, am ieșit.

Licuricii seamănă cu speranțele pierdute.

Din fuga trenului orice obiect pare interesant, inclusiv oamenii.

Un lup sfâșiat de oi? Posibil.

Din spatele vitrinei privește un manechin de carton. Nimeni nu-l înțelege.

Pe cumpăna fântânii – un fluture. Are greutate.

Uneori greierele ne bucură mai mult decât privighetoarea.

Un șarpe liniștit poate ucide sau poate fi ucis dintr-o lovitură. Nu ratați.

Aceleași flori, indiferent de mormântul cui.

Seceta redă pământului aspectul de la începuturi.

Maci pe câmp, dar cât sânge?

Gândurile nu înfloresc, dar pot da roade otrăvite.

Dincolo se poate ajunge pe multe căi, mie nu-mi place niciuna.

Un surâs, fie al unei ființe străine – cale spre Paradis.

Nu există gol, nici sens, totul este în mintea noastră.

Lebăda – frumos simbol, dar ea nimic nu știe.

Fiecare are o cină de taină.

Pe locul gol se așează păsările, tu nu vei reveni.

Și focul poate să pară o floare gigantică. Dar ne mistuie.