În timpul somnului omul dispare, Adică urechea naște o floare, El e statuie precum o lamuie, Mă credeți cretin, sunt din Dublin, Mișeii au dureri de ceafă, La șapte stă o blondă, eșarfă Ea poartă numai, restul –minune, Eu i-am făcut portret în cărbune, Portret în lumină și multă căldură, De ne-am topit ca o untură, Câinii știu asta, tac în durere, Wie ein Hund, Kafkale, vere, În țara Durerii nici fericirea Nu compensează împreunirea, Iar Calderonul cel de la Barca Puse mâna pe poarta sacra, Eu, ca un semn că te admir, Îți dăruiersc rădăcini de ghimber. Orice-ai fi, vino afară, Flacăra arde, devine pară, Ultima casă ne va fi noaptea, Ah, blonda mea, columbariu la- șaptea. Uneori miros și morții a iasomie, Imaginea ta îmi zâmbește dintr-o mie, Nu poți ieși din cercul strâns, Nu poți trăi numai din plâns, Cei tineri cheamă un bătrân, Iar cei bătrâni zac săptămâni, Vecinul meu pleca la Bonn, Veni la mine c-un bombon, Dădu și cheia, dispăru, A doua zi ce se văzu? Era vecinul palid, alb, Ce ai pățit, vecine nalt? Avionul ne căzu din cer. Păi, văz că mai exiști. Mister? Nu eu sunt cel care s-a dus, Sunt frate-meu, cel din Apus. Ne-asemănăm, ne deosebim. El n-ARE FANTEZIE. Știm. Îmi face semne, brațul lui Părea plecat la Covurlui, Chatou, Joinville, mai știi, eu știu? Pe Dumnezeu L-a prins cu greu. Apocalipsă , zici, așa o fi. Nu zic nimic, aștept o zi. | |

În timpul somnului omul dispare,

Adică urechea naște o floare,

El e statuie precum o lamuie,

Mă credeți cretin, sunt  din Dublin,

Mișeii au dureri de ceafă,

La șapte stă o blondă, eșarfă

Ea poartă numai, restul –minune,

Eu i-am făcut portret în cărbune,

Portret în lumină și multă căldură,

De ne-am topit  ca o untură,

Câinii știu asta, tac în durere,

Wie ein Hund, Kafkale, vere,

În țara Durerii nici fericirea

Nu compensează împreunirea,

Iar Calderonul cel de la Barca

Puse mâna pe  poarta sacra,

Eu, ca un semn că te admir,

Îți dăruiersc rădăcini de ghimber.

Orice-ai fi, vino afară,

Flacăra arde, devine pară,

Ultima casă ne va fi  noaptea,

Ah, blonda mea, columbariu la- șaptea.                           

Uneori miros și morții a iasomie,

Imaginea ta îmi zâmbește dintr-o mie,

Nu poți ieși din cercul strâns,

Nu poți trăi  numai din plâns,

Cei tineri  cheamă   un bătrân,

Iar cei bătrâni  zac săptămâni,

Vecinul meu pleca la Bonn,

 Veni la mine c-un bombon,

Dădu și cheia, dispăru,

A doua zi ce se văzu?

Era vecinul palid, alb,

Ce ai pățit, vecine  nalt?

Avionul ne căzu din cer.

Păi, văz că mai exiști. Mister?

Nu eu sunt cel care s-a dus,

Sunt frate-meu, cel din Apus.

Ne-asemănăm, ne deosebim.

El n-ARE FANTEZIE. Știm.  

Îmi face semne, brațul lui

Părea plecat la Covurlui,

Chatou, Joinville, mai știi, eu știu?

Pe Dumnezeu L-a prins  cu greu.

Apocalipsă , zici, așa o fi.

Nu zic nimic, aștept o zi.

|

   |